Aproape de pranz inca nu iesisem desi aparuse soarele. L-am privit pe geam, era la fel de rabdator.
Si atat de caraghios cu chipiul lui mic peste parul aspru si ciufulit!
Am planuit sa ies mai tarziu si sa-l bat cu zapada. I-ar fi prins bine, soarele il cam molesise. Tunica groasa parca ii turtea umerii.
Spre seara era cu totul schimbat. Abatut si cu lacrimi siroind, pleca incet spre nicaieri.
Sau, poate, spre o alta iarna.
etichete: zapada, copilarie , suflet