24 decembrie 2009

Taina lui Mos Craciun


Uite-l pe Mos cum isi ia la revedere de la iubita lui... e clar! Se pregateste de drum. Maine pe vremea asta va fi ispravit de impartit darurile.

Eu nu cred ca Mos Craciun alearga pe cer cu sania trasa de reni. Asta e numai in filme. Eu stiu ca Mosul o ia pe jos, prin nameti, in fapt de seara, cu sacul in spate. E un sac maaaare, mare. Si greeeeu, greu. De fermecat ce e, pentru el nu e o problema sa ajunga in toate casele intr-o noapte. Si tot de fermecat ce e, nimeni nu simte cand se strecoara in casa, tiptil- tiptil, si pune darurile sub brad. Pana acum nu l-a prins nimeni asupra faptului. Ce bine se simte dupa aceea! Se pune pe mancat prajiturele si baut lapte... Ups! Si mie imi plac prajiturelele si laptele! Si imi place tare mult sa fac daruri, chiar mai mult decat sa le primesc, parol!

Cred ca fiecare dintre noi e un Mos Craciun pentru cineva drag. Asa se face ca Mosul ajunge in toate casele intr-o singura noapte. Au trecut ceva ierni peste mine pana sa descopar taina lui Mos Craciun.

23 decembrie 2009

Bucata mea de blogosfera

Anul asta am incercat cu destiul blogosfera. Ma bucur ca am facut-o. Am descoperit oameni unul si unul. Uneori facem schimb de bucati din noi, asa, ca in copilarie... "da-mi timbrul cu zimbrul si iti dau o tura cu bicicleta"...ei, nu chiar timbrul cu zimbru alias bourul ca e o valoare, stiti, nu?

Mi-am bagat nasul in casa amicilor mei inainte de Craciun. I-am gasit pe pozitii: pe Draw , cum altfel decat desenand? Finisa chipul femeii perfecte situata, strategic as spune, langa barbatul perfect.
Vania proaspat iesit din tenebre ne-o prezinta pe colectionara de cosmaruri.
Crislis, de obicei pasnic si indragostit de Geanina cea cu explozii de iubire, tocmai sfarsise de scris un jurnalul de front.
Igu intrase pe blog in ajunul Ignatului si dapana amintiri din copilarie.
Piticii din marsarda mov simt in aer sarbatoarea apropiata si si incep sa se agite facand o urare in stilul lor dragalas.
Ajna ne averizeaza ca frumusetea se plateste ...la pachet si la schimb.
Star invaluita in miros de sarmale si cozonaci vine fuga si ureaza prietenilor sarbatori fericite. Multumesc!
Pe Cell l-a apucat Craciunul cu povestea lui ...in sfarsit a ajuns la epilog.
Leo e cu gandul la mosul perfect. Il si deseneaza si ma face sa mi-l imaginez pe al meu... va veni prin zapezi mari cu parazapezi rasfrante peste bocanci. (Ah, zapezile! Deja am o pofta nebuna sa le imortalizez-poate urmand sfaturile lui Adrian Zainescu).
Si nu am terminat cu galatenii...unul special pentru mine e "Lucidutu"- asa mi-a venit sa-i spun dupa ce am i-am citit ultimul articol: "Anul-ieslea-si-eternul-bou".

Am uitat pe cineva? Nu. L-am lasat special la urma. Banuiesc ce face fara sa-l mai vizitez. Precis pune la cale un nou concurs de PA-uri. Asa m-a momit si am ajuns sa am si eu bucata mea de blogosfera. E mica dar mi-i draga.


21 decembrie 2009

Parazapezi

Treceam cu masina pe langa niste campuri albe, pe care, din loc in loc, fusesera "plantate" parazapezi - panouri care nu lasa zapada sa acopere soseaua atunci cand viscoleste.
Cineva intreaba:
- La ce sunt bune gardurile astea?
Cu o mutra serioasa raspund repede ca sa nu mi-o ia altcineva inainte:
- Ca sa nu treaca fulgerul globular.
M-a crezut. Ulterior i-am explicat ca glumisem.

Mintii mele ii este extrem de usor sa plece cu sorcova... tam-nisam. Tocmai rataceam cu privirile pe camp. "Inregistrasem" gardurile de pe marginea intinderii albe. Peisajul de ses nu ofera prea mult iarna dupa ce te-ai obisnuit cu fericirea ca e totul alb, imaculat. Asa ca incepusem sa imi imaginez campul inverzit. Si nu stiu ce mi-a venit sa strecor in decor si ghemotocul care se rostogoleste lasand in urma dara parjolita. Se rostogolea si se oprea in... parazapezi.
Cam in acelasi moment picase si intrebarea.
Ca veni vorba: as spune ca autoritatile din mai toate zonele tarii habar nu au ce sunt acelea parazapezi. Si nu cred ca le pleaca mintea cu sorcova. Le pleaca cu... dezinteresul?

Farmecul felicitarilor vechi

Mi-a facut mare placere cand am regasit printre hartii aceasta felicitare primita cu ceva ani in urma.

18 decembrie 2009

Oameni si caini sau... invers

Gore isi luase de ceva timp un caine pe care, ca orice om rensponsabil, il hranea corespunzator, il spala si il ducea la doctor. De cand cu cainele nu mai avea timp liber. Sau avea, dar trebuia sa-l petreaca cu cainele si prietenii cainelui. Sigur ca isi iubea cainele. Doar de aceea alerga si se juca cu el pe afara pana ramanea fara suflare. Intr-o zi veni acasa si se pravali in fotoliu ostenit. Cainele incepu sa latre, a da, nu-i daduse apa!
"Poftim! - se gandi Gore, cand ziceam sa ma odihnesc si eu putin!"
In timp ce se indrepta spre chiuveta sa aduca cainelui apa, Gore avu o revelatie: Nu omul isi ia un caine ci cainele isi ia un om.

(Astia stiu sa priveasca in obiectiv, nu se incurca).


17 decembrie 2009

Orasul exotic (5)

Ne aruncam in barca si o luam pe Dunare in jos spre mare, trecand pe langa farul aflat chiar pe tarm, altul decat farul-muzeu situat in oras. Farul se uita la noi de sus ca la niste gagalici ce suntem.Dunarea ne zbate bland pana la intrarea in mare. Ma gandesc cum vine ea de departe si cum se imparte in trei inainte de marea contopire cu marea ca si cand se pregateste de odihna. Cate trebuie ca a aflat de cand tot curge prin timp si prin lume!
Asa ajungi sa iti imprastii gandurile cand ai ragazul s-o faci! Nu m-a tinut mult. Am prins a ma agita cu pretentii: vreau, nici mai mult nici mai putin decat sa zaresc bratul Chilia si dincolo de el Ucraina. Nu aveam cum dar simteam eu ceva-ceva in aer. Si simteam bine. La un moment dat il vad pe barcagiu ca incepe sa se precipite zicand ca a fost semnalizat fiindca a iesit din apele teritoriale. Ziceam ceva de niste gagalici?

Mai incolo de barca, un pelican lacom vrea sa prinda un peste si eu vreau sa-l prind pe el, in poza. Cred ca era grabit... dar am reusit sa-l capturez.

Dupa raita pe mare ne intoarcem si ne apropiem de malul celalalt trecand pe langa casute garbovite sub caciuli mari de stuf. Fiecare gospodarie are pontonul ei si un caine pazitor legat pe el. Plutim pana ajungem la canalele incarcate de nuferi albi si galbeni. Din loc in loc mai pluteste cate un plastic - nu foarte multe ca prin alte parti.

Cantecul Deltei ne invaluie si aproape amutim de atata frumusete. Apa limpede iti lasa privirea sa patrunda pana departe inlauntrul ei, prin paienjenisul de tulpini mladii ancorate pe fundul apei.Soarele s-a urcat sus de tot pe cer si trimite sulite fierbinti, nemiloase. Mana iti pleaca instinctiv dincolo de marginea barcii spre racoarea si mangaierea undelor cristaline.
Nea barcagiul ne reteaza pofta de reverie: "pelicanii sunt niste pungasi" - zice.
Locuitorii deltei nu pot suferi pelicanii, le fac concurenta la pescuit. "Baga in ei cantitati enorme de peste", spune Nea Tone cu obida.
Ne amintim de gazda care ne asteapta cu ciorba de peste.
Ne intoarcem in Sulina.

Apucam iar drumul lung spre mare, de data asta pe uscat, ca s-o mai vedem o data inainte de plecarea de a doua zi. Mergem cu spatele la soare care in urma noastra isi pregateste culcusul. Ma intorc adesea sa vad cum face dar nu pot ramane prea mult in urma de frica unor dulai vagabonzi care persevereaza in a ne urmari. As fi zabovit mai mult. Tocmai descoperisem un tablou inedit in culorile mierii ale asfintitului. In departare se profilau crucile din cimitirul lasat in urma si soarele apunea peste cruci. Pana atunci nu mai vazusem asa o suprapunere, apus de soare peste atatea apusuri de vieti.

A doua zi am lasat in urma orasul. Se facea tot mai mic, apoi a disparut.

Sulina si canalele ei daruieste comori princiare cu modestie.
Schitele mele nu sunt mare lucru dar vor sa incite pe cei ce nu au vazut Sulina sa o descopere. Progresele omenirii au fost posibile pe masura ce oamenii au cunoscut mediului inconjurator. Apoi tocmai progresul a actionat in sensul distrugerii mediului inconjurator si implicit a vietii noastre. Asa ca... as vrea sa se bucure si altii de frumusetea si inca salbaticia Deltei. Dar nu stiu daca e bine pentru ea.

Tags: Delta Dunarii, Dunare, Sulina, Bratul Chilia, Bratul Sulina, cantecul deltei, nuferi

16 decembrie 2009

Let's PA !

Venise momentul.
Piticii au invadat gradina si-au inconjurat monumentul.
Unul avea o stare...asa, ca o nazuinta.
Altul facu o descoperire: o fi el pitic dar e tot o fiinta.
Piticul cel mai mare a avut un vis.
I l-a spus celui mic si s-au pus pe ras.
Un pitic (mai sfatos) a strigat: Let's PA!
Altul (de prisos) a strigat tot asa.
Peste ei o adiere de vant prinse a purta
Miros de minti incinse de PA.

PA scris pentru concursul de PA pe baza de fotografie de aici.
Se voteaza dupa cum scrie dincoace - unde poate fi citit si un frumos mesaj de final de concurs adresat de Calin Hera piticilor din gradina PA-ului si nu numai.


Tags: Calin Hera, PA, PAfoto, PAjoc
Eticheta: PA-uri, Jucarele

14 decembrie 2009

Geamantanul de vise

In ultima vreme fac cu intarziere unele lucruri; s-au inchis comentariile si eu nu am raspuns intr-un loc unde as fi vrut s-o fac. Cu ochii pe un geamantanul de vise imi abandonez putin rucsacul undeva in Delta si raspund aici. (De ce ma provoci? Tu sa ma plictisesti? Nu te-ai prins ca asa ceva nu e posibil? Biiine, daca n-ai stiut ti-am spus acum. Dar parca voiam sa-ti spun altceva...)

Orice realitate e subiectiva si e greu sa stii ce e adevarat si ce nu. Iar cand e vorba de realitatea manjita de politica au grija unii sa ne calareasca cu patima. O sa-ti spun ce urasc eu cel mai tare: manipularea. Lasam "fatalitatea" furturilor de voturi si ne izbim de altceva, implacabil, imuabil: masa de manevra indoctrinata in urma manipularii. As fi vrut sa-si puna toti intrebari si sa gaseasca raspunsuri inainte de a se avanta cu posetutele si palariile lor cumsecade la vot. E bine ca "ocupandu-si" votul nu au lasat pe altii sa li-l ia. Dar e rau daca au ales intr-un fel sau altul captusiti bine cu ideile altora bagate pe gat sistematic prin toate mijloacele. Numarul celor manipulati e urias. Si manipularea nu e facuta de niste prosti sau de niste sensibili la cuvinte ca democratie si libertate. Cand si cum vom scapa de manipulatori? Nu prea curand! Pana una alta ne luam geamantanul de vise, il zavoram bine si-l aruncam in pod.

11 decembrie 2009

Orasul exotic (4)

Dunarea
Fluviul stie. A fost aici si cand Sulina era un mic catun in care piratii isi faceau de cap, si cand a venit Comisia Europeana si a sprijinit construirea farului si a digului. Tot aici era si mai tarziu, cand siguranta navigatiei a facut din Sulina unul dintre cele mai cosmopolite orase unde convietuiau laolalta greci, romani, rusi, lipoveni, turci, englezi, francezi, evrei. Acum le poti citi numele pe crucile din cimitirul orasului care a adunat laolalta capitani de vas, generali, soldati, negustori, servitoare sau descendenti de stirpe nobila.

Cimitirul
Auzisem de el si aleg sa-l vizitez in miezul zilei pe o arsita cumplita. Cu aleile scaldate in soare si etaland varul alb al bordurilor pare destul de ingrijit si nu are nimic macabru. Aici un amiral pierit pe mare, dincolo un negustor grec, mai incolo un turc, cine o fi fost el si ce o fi facut nu stiu dar pe cruce scrie ca a trecut prin Sulina si a ramas.
Ajung in fata unei cruci impunatoare, innegrita de trecerea timpului si putin inclinata. Literele sapate in piatra nu lasa sa piara un destin. Inscriptia e aproape intacta si usor lizibila:
" Vremelnic zacu ramasitele pamantesti ale printesei Ecaterina Moruzi nepoata lui Ioan Sturza Voevod Moldova nascuta in Constantinopol 1886 incetat din viata in Sulina la 29 dec 1898 ".
Ce tragedie a putut curma viata micutei principese?
Mai citesc cateva inscriptii-schite de viata lunga sau scurta pe cruci de piatra, fier sau lemn.
Cine sa fi fost cei pentru care au fost facute? Incercam sa recompun vieti trecute, imi imaginam fel de fel de lucruri... Adevarul il stiau doar cei adusi in pamant si ajunsi una cu el.

Marea
Un drum colbuit (cu nisip) lasa casele in urma si se indreapta in liniste si singuratate spre mare. De-o parte si de alta e teren viran pe care pasc vitele. Staruim cu pasi repezi sperand ca vom schimba mai curand peisajul si vom putea zari mai curand marea dar ea intarzie sa ne apara in aria vizuala. In sfarsit ne apropiem si peisajul steril de pana atunci se pierde in mare. Zarim o plaja imensa, frumoasa si aproape pustie, marginita de intinderea de apa ce sclipea in soare. Ne cufundam in nisip, adanc, parca eram pe o plaja undeva la Atlantic. Talpile se bucura de impactul placut, nisipul e fin si mangaiecios.
Mare ca la Sulina n-ai sa gasesti nicaieri in alta parte a litoralului nostru. E primitoare si curata, ca o mare primordiala. Plaja se intinde mult in mare, adancimea creste treptat. Ai o portiune intinsa cu apa mica si nisip fin, te poti juca in mare.
Am intarziat pana spre seara bucurandu-ne de imensitatea ce devenise intre timp doar a noastra.




















Tags: Dunarea, Cimitirul, Marea, plaja, Ecaterina Moruzi, Sulina

10 decembrie 2009

Orasul exotic (3)

Memoria Sulinei
Majoritatea localnicilor nu pot sa indice casa in care a locuit Jean Bart. Intrebi de ea si ti se indica o strada. Cauti casa pe strada respectiva si gasesti casa marelui dirijor George Georgescu. Bine si asa. Sau nu. Casuta respectiva arata jalnic: o casuta de lemn, parasita, cu geamuri sparte. Cu o placa memoriala pe ea. Perseverez in cautarea lui Jean Bart. A fost o vreme in care "Jurnal de bord" m-a fascinat. Urmele lui Jean Bart, pe numele adevarat Eugeniu P. Botez se gasesc de fapt intr-o aripa din batranul far transformat in muzeu. E inchis. Am ratat. Trebuie sa ma intorc intr-o zi.

Localnicii
Sunt amabili si comunicativi. Orientati. Au capacitatea de a te cantari rapid din ochi si de a stabili daca pot sa-ti vanda ceva, de regula peste sau gazduire.
Intr-o curte un localnic cu alura de marinar sesizeaza interesul meu pentru casa lui placata cu lemn pe o parte. Imi spune mandru ca e mai veche de 150 de ani. Ii cer voie sa fotografiez. Casa si omul au un farmec aparte retinut de memoria aparatului de fotografiat. (Pacat ca nu i-am luat adresa sa-i trimit o poza).



















Inevitabil ma intorc la faleza.
Stau pe o banca in asteptarea vaporului langa o o batrana frumoasa cu chip placut si ochi albastrii, intensi. Intra in vorba si dupa ce schimbam doua vorbe imi schiteaza intreaga ei viata. "Al ei" era lipovean... ea venise la niste rude in Sulina. Ivanuska... ehei! Era marinar, inalt, cu pieptul lat, frumos mai era! Cand i-a facut un semn a lasat Banatul ei natal si a venit dupa el... cam asa ceva mi-a povestit dintr-o suflare. Si ea fusese foarte frumoasa, spunea.
Era si acum, alba si frumoasa.

Nea Tone
Cu sepcile pe ochi barcagii asteapta clientii, rabdatori.
Gasim unul dispus sa ne conduca pe canale si pe mare. Judacand dupa infatisarea lui de gras cumsecade te-ai fi asteptat sa ai de-a face mai degraba cu un om comod, usor de indoit si nu cu unul abil care stie precis ce vrea si cum sa obtina. Batem palma. Nu ne tocmim la pret. Chiar daca am fi facut-o nu cred ca am fi avut vreo sansa. Ne-a evaluat dintr-o privire si a stiut cat sa ceara. Cred ca a ghicit si ca are de-a face cu unii care nu se tocmesc.
In ciuda masei corporale considerabile, nea Tone este un om agil. Poate din cauza ca a manuit vaslele si barca de cand se stia. Acum are barca cu motor pe care o conduce cu pricepere. Ajungem intr-o zona unde fluviul intra zburdalnic in mare. Chiar e o zona delimitata. Dintr-o data ne trezim in plina aventura. Incepe sa-mi placa. Plutitul usor s-a sfarsit. Barca salta amplu in sus si in jos. Pentru o clipa am crezut ca ne vom rasturna. Am reusit sa fotografiez zona unde se termina fluviul si incepe marea.

Barcagiul nostru nu se pierde cu firea si taie cu pricepere valurile mari iscate de vant si curentii puternici din zona. Dupa ce marea ne primeste calma profit de un moment de tacere generala si-l intreb daca ar putea trai la munte. "Muntele nu-ti da de mancare" imi raspunde si ma aduce rapid cu picioarele pe pamant. Pentru o clipa crezusem ca as fi putut primi alt raspuns uitand ca ma aflu in inima deltei, acolo unde locuitorii au dobandit arta supravietuirii.

Tags: Sulina, George Georgescu, Jean Bart, Nea Tone

9 decembrie 2009

Orasul exotic (2)

Sulina - un targ linistit care se intinde de-a lungul Dunarii si traieste prin ea.
Dupa ce rumoarea debarcarii s-a sfarsit si cei sositi pe apa s-au imprastiat care incotro, oraselul se cufunda in linistea lui de capat de lume, dormitand sub un soare ce arde nemilos.
Cineva glumeste: "Doar stiti ca soarele intra in tara pe aici. De-aia arde asa!"
Altcineva ii raspunde: "Bravo, ma! Hai sa cautam o umbra si-un suc".





Toata viata oraselului pare a fi concentrata pe faleza: farul, biserica, banca, magazine, restaurante. Oricat te-ai invarti pasii iti sunt atrasi de faleza frumos pavata. Pe o cladire impunatoare cu fatada in stil venetian poti citi anul cand s-a construit -1899.



Strazile paralele cu Dunarea nu au nume, sunt numerotate dinspre faleza spre interior. Pe strada 1 mai misca cate ceva, pe restul strazilor linistea e tulburata rar de cate un autoturism care trece ridicand colbul fin. "La noi nu e praf, e nisip" avea sa-mi spuna mai tarziu o femeie maruntica, gazda noastra. De-o parte si de alta a stradutelor se insiruie case, unele foarte vechi, case grecesti, placate cu scanduri de lemn. Recunosc chiar si cateva case pescaresti tipice asa cum sunt multe pe litoralul bulgaresc. Acolo ele sunt incluse in patrimoniul cultural Unesco. Aici sunt in paragina. Pacat.

Tags: Dunarea, faleza, farul, Sulina

8 decembrie 2009

Orasul exotic (1)

(Asa cum era asta vara)
Dupa o noapte petrecuta la Murighiol intr-o pensiune, intr-un confort nesperat pentru Delta, ne indreptam spre Mahmudia si in scurt timp ajungem la Tulcea. In spatele hotelului Delta, parcarea larga, plina cu masini ne ofera totusi si noua un loc unde sa ne lepadam masina pentru cateva zile. Luam rucsacii si o luam spre faleza. Ne balanganim pe cheiul Dunarii in cautarea unei posibilitati de a ajunge in inima Deltei. Portul motaie toropit sub soare, ambarcatiunile acostate la chei se leagana abia perceptibil. Nici tipenie de om pe chei, ca si cand, acolo, de regula nu se intampla nimic. O plancarda (veche?) anunta orarul catorva curse spre Sulina, Crisan, Sf. Gheorghe (via Mahmudia). De data asta, va fi Sulina, negresit. Cu ce? Vom vedea. Nu ne lasam inselati de motaiala barcilor mari si mici si ne indreptam spre una dintre navele ce fac curse rapide. N-am reusit sa ne imbarcam ptr prima cursa, era full, programarile si inca ceva pe deasupra. Urmatoarea cursa o aveam peste doua ore - tocmai bine ca sa facem cateva cumparaturi si sa "testam" o bere rece pe o terasa din apropierea Dunarii.
Poreclisem Sulina orasul exotic al Romaniei. Pentru ca se ajungea la el doar pe apa si cu gandul la fostul sau statut de porto-franco ademenitor pentru negutatori din multe colturi ale lumii. Altfel denumirea orasului imi sugera o lumina infipta in intuneric. Ardeam de nerabdare sa vad farul vechi pe care il vazusem in filmul "Toate panzele sus".

La ora imbarcarii, pontonul se umplu de lume plecata la drum "cu catel, cu purcel": rucsaci , saci, sacose; un nene cara niste cazane imense, o tanti impingea un carucior. Localnici, turisti, tineri, batrani, copii. In ciuda harmalaiei de la imbarcare odata ce toti si-au ocupat locurile calatoria a decurs civilizat.

Canalul Sulina trece chiar prin mijlocul Deltei. Drumul de apa o ia printre malurile inverzite, umbrite de salcii ce plang pana aproape de pamant. Inima Deltei pulseaza insa dincolo de stufarisul in care se ascunde din loc in loc cate o barca. Pescarii fac parte din decor. Pasarile tulburate de zgomotul motorului isi cauta plutire in alta parte. Nava isi urmeaza drumul lasand in urma pontoanele gara pe unde se intra in satele insirate de-a lungul canalului. Trecem pe langa Partizani, Crisan, Maliuc. Dupa cca 2 ore de navigatie ajungem in Sulina, cel mai estic punct al tarii.

















Tags: Canalul Sulina,
Delta, Murighiol, Sulina, Partizani, Crisan, Maliuc, Tulcea

4 decembrie 2009

Gesturi marunte

Femeile au dreptul sa arunce o privire discreta in oglinda chiar si in public. Doar cat sa-si verifice tinuta. Nu mai mult. Daca au nevoie de mai mult pot sa se retraga undeva.
N-am stat eu prin misiuni diplomatice si doar am rasfoit codul manierelor elegante dar stiu ca a te ruja in public e un gest urat. Si daca as putea incadra gestul in categoria celor relativ acceptabile luand ca punct de referinta peronul metroului nu pot lasa de la mine cand e vorba de locuri publice cu pretentii.
Nu ma asteptam ca ieri la o mare intrunire televizata, sa observ pe timpul pauzei, gratie camerelor de filmat care nu erau in pauza, o doamna rujandu-se, fara nici o jena, in public. Gesturi marunte, nu-i asa? Acum nu e o crima, sunt de acord, dar sotul doamnei a facut prea mult caz de bunele maniere intr-o competitie serioasa unde ar fi trebuit sa aseze alte calitati.

Oamenii se nasc si dobandesc pe parcursul vietii o serie de calitati. Dar ca sa fii conducator de popor trebuie sa ai una mai presus de toate. In primul rand trebuie sa poti sa fii foarte stapan pe tine. Dupa confruntarea de ieri de la tv care a pus fata in fata doi oameni ce doresc a ne conduce mi-a fost si mai clar acest lucru. As vrea ca presedintele meu sa nu fie ca un scolar prins cu temele nefacute. As mai vrea ca presedintele meu sa nu se piarda in vorbe de sa nu mai stie de unde a plecat si unde vrea sa ajunga; cand construieste o fraza mai lunga sa nu uite ca fraza respectiva trebuie sa aiba si predicat. Sa mai zic si ca nu-mi doresc un presedinte lipsit de abilitate care sa ridice la plasa exact mingile prin care adversarul sa marcheze? Ce te faci la o masa de tratative dure fara abilitate? Dar sa zicem ca inchid ochii la aceasta lipsa. Discursul sforaitor si lipsit de substanta, insa, chiar ma deranjeaza. Imi aminteste de alti mari demagogi. Demagogia e cleioasa. Incurca si te abate din infaptuiri. Nu are nici o solutie dar isi da cu parerea si te face sa pierzi vremea. Nu as vrea un presedinte demagog. Si as mai vrea putina sinceritate. Macar atat.

1 decembrie 2009

La multi ani, Mama Romania!

Mult timp nu am perceput in nici un fel comunismul. Am avut o copilarie frumoasa. Parintii mei proveneau de la tara din regiuni complet diferite. Tatal, orfan de mama de timpuriu, a trait mult timp printre straini, in "gazda", la oras, ca sa poata studia. Mai tarziu a venit in capitala unde si-a gasit de lucru si a tras cu dintii sa termine facultatea pe vremea cand cei mai multi se multumeau cu liceul. S-a casatorit destul de tarziu, cand viata l-a dus pe alte meleaguri unde a intalnit o codana frumoasa si sanatoasa care i-a pus repede capastru. S-au stabilit intr-un oras nou, industrializat unde au primit casa cu chirie de la stat. Erau seriosi, cu bun simt si muncitori. Tatal a avut o ascensiune rapida. Pentru a mai putea inainta i s-a cerut sa fie membru de partid. A devenit. Nu-mi amintesc ca in casa sa se fi criticat regimul. Nici nu am auzit discutii intre parinti care sa ne creeze noua, copiilor, vreun sentiment de nesiguranta sau instabilitate. Nu ne puneam niciodata problema ca ni s-ar putea intampla ceva rau, nu doar in familie ci in general, in mediul social in care existam. Traiam fara griji. Parintii terminau programul la ora 15.30 la 16-16,30 erau acasa. Erau foarte prinsi cu treburile lor dar erau langa noi, ne simteam aparati si ne puteam vedea de scoala si de joaca. Singurul lucru oarecum frustrant era ca ai mei faceau economii. Pornisera in casnicie de la zero ambii provenind din familii cu multi copii. Mi-as fi dorit mai multe jucarii si hainute. Nu ceream pentru ca ii auzeam mereu pe parinti discutand si facand calcule legate de plata ratelor la CAR. Cu ajutorul CAR-ului aparuse in casa mobila. Apoi a aparut un tv. Dupa un timp au cumparat masina. In fiecare duminica - singura zi nelucratoare - si in concedii, aveau grija sa ne petrecem timpul impreuna si sa vedem ceva nou. Pana pe la 10 ani ajunsesem sa vad toate manastirile, casele memoriale ale romanilor de seama, statiunile si locurile de vacanta din toata tara. Muzeele erau ingrijite si respirau respect si dragoste pentru cei carora le erau consacrate. Statiunile aveau viata. Le-am revazut apoi cu alti ochi cand am crescut si mi-am purtat la randul meu copiii prin locurile calcate de inaintasi. In anii de dupa revolutie nu le-am mai regasit asa cum le stiam, multe dintre ele au ajuns in paragina.

Zilele de 1 mai si 23 august erau zile de sarbatoare. Orasul era viu si parintii nu mai mergeau la serviciu. Ne imbracau frumos si plecam la defilare. Primeam baloane si covrigi apoi petreceau restul zilei la padure printre rude sau prieteni.

La tv se dadea teleenciclopedia sambata; din cand in cand erau filme cu cowboy care ma faceau sa extrapolez si sa simt ca la americani e...altfel. Filmele si cartile ma trimiteau in alta lume, atragatoare prin culoare si ingeniozitate.
Nu ma gandeam deloc la oranduirea sociala nici chiar cand am facut la scoala economie politica. Il auzeam pe bunicul ca avusese boi si cai si ca i le-au luat comunistii. Il mai vazusem cum lua in zeflemea sistemul spunand ca totul a inceput cand saracii si puturosii satului au inceput sa se lipeasca de unii care faceau propaganda egalitarismului.

La 9 ani am primit cravata rosie. Ma mandream cu ea pana sa-i faca pionieri si pe cei care nu invatau bine. La admiterea in liceu am intrat printre primii. M-au chemat la UTC imediat dupa admitere si m-au inscris. Mi-au dat carnetelul rosu si apoi am platit cotizatia regulat. In liceu ne obligau sa facem practica in productie, sa ducem sticle, borcane si maculatura, sa purtam uniforme si matricole. Matricola pica imediat ce dadeam coltul scolii. Ma opuneam in general lucrurilor care mi se impuneau pana la faza "sa vina parintii la scoala". Dincolo de adolescenta rebela scoala era scoala. Ne respectam profesorii si orele. Cine dorea putea sa participe, in timpul liber, la cercuri de diferite specialitati si la activitati sportive. Majoritatea profesorilor isi faceau meseria cu interes. Erau persoane culte si morale, adevarate exemple pentru noi. Bacalaureatul era un examen extrem de serios, admiterea in facultate la fel. Concurenta la unele facultati era acerba ajungand la 24 persoane pe un loc. La facultati de arta erau sute de insi pe un loc.
In timpul facultatii, la inceput de an, ne duceau la munci agricole. La caminele studentesti se facea autogospodarire. Caminele erau si mai bune si mai proaste dar in halul de degradare in care sunt in prezent nu erau niciunele.
In facultate unii colegi au devenit rapid membrii de partid. Nu ma preocupa apartenenta la partid nici cat negrul sub unghie. De acasa stiam doar ca trebuie sa-mi iau examenele. Pe parintii nu ii vazusem foarte entuziasmati in legatura ca partidul. Din contra, il vedeam cateodata incruntat pe tata si din ce ii spunea mamei intelegeam ca partidul ii cerea niste chestii pe care constiinta lui profesionala si umana nu le poate accepta. Abia cand a facut un atac cerebral mama mi-a spus ca si necazurile cu partidul au contribuit la acesta.

Nu constientizam ca unii au probleme serioase cu regimul comunist. Occidentul ma atragea si parea ceva de neatins. Imi doream cu ardoare sa pot vedea ce e dincolo de granita. Unii tineri fugeau din tara. Periodic auzeam de cate unul prins. Mai auzeam de femeile moarte in urma unui avort "ilegal". Multe lucruri erau trecute sub tacere - nu aveam cum sa le simtim. Sentimentul de siguranta personala nu era afectat nici macar de grija pentru viitor. Nu priveam momentul terminarii facultatii cu ingrijorare. Fiecare student primea un serviciu prin repartitie guvernamentala.

Odata cu repartizarea in productie m-am izbit de tot felul de oameni si de greutatile vietii. Fara o pila la partid nu erai in carti. Dar se putea trai si asa. Era loc chiar si pentru cei ce nu stiam sa dam din coate. Insa un loc modest. Fara privilegii, fara excursii in strainatate. Si din cand in cand lezati in demnitate.

Avand la randul meu copii am deschis ochii mai bine. Conditiile de trai erau precare. Dar nu eram genul sa ne vaicarim. Ne-am suflecat manecile, ca sa zic asa, si am luat viata in piept. Eram tineri si energici. Ne imparteam atributiile si reuseam. Uneori ne trezeam de la 4 dimineata ca sa apucam lapte si un pachet de unt pe care il imparteam exclusiv copiilor...am si uitat. Nu am uitat insa de vremea in care realmente inghetam in casa sau de pana zilnica de curent si de apa. Dar nu le simteam ca pe niste situatii fara iesire. Gaseam solutii de moment. Imi amintesc ca facusem o soba cu lemne...la bloc. Cu apa eram intr-o panda continua sa nu pierd posibilitatea de a stoca apa. Totul cerea efort suplimentar si pierdere de timp.

Si totusi...ne socotim fericiti ca am putut sa le oferim copiilor normalitatea si stabilitatea unei vieti alimentate cu doua salarii. Dupa'89 primul lucru pe care l-am facut a fost sa calatorim prin alte tari. O vreme a fost bine. Apoi am inceput sa simtim securea deasupra capului. Stress. Schimbari. Tortura pemanenta a instabilitatii. Pentru niste oameni care si-au vazut de treaba si au trait vertical nu e tocmai ce asteptam de la viata. Dar fata de alte familii am avut norocul ca schimbarile cele mai mari au intervenit dupa ce copii au devenit oameni in toata firea. Astazi nu am mai putea sa le fim niste parinti atat de buni.
La multi ani, Mama Romania!