Se afișează postările cu eticheta povesti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta povesti. Afișați toate postările

4 august 2012

Cum se manca in targul lui Cremene?

In Punguta cu doi bani a lui Creanga, mosul cel cu cucuos si fara oua, caci cucosul nu se oua, ii spune babei cea cu gaina ouatoare care infuleca de zor la oua: mai babo, mananci ca-n targul lui cremene!

Uite ca au trecut o groaza de ani de cand am citit-ascultat Punguta cu doi bani si abia azi, tam-nisam, am inceput sa-mi pun intrebari:
- a existat vreun targ (orasel, sat, piata) cunoscuta ca fiind al lui Cremene?
- cine era Cremene asta?
- cum se manca in targul lui Cremene, mult? Sau era zarva mare in jur si celor ce mancau nu le pasa si infulecau de zor?
Cred ca numai Ion Creanga ar putea sa-mi raspunda si cum lui nu ii e prea la-ndemana s-o faca, teama mi-i ca voi ramane fara raspunsuri.

6 februarie 2012

Istrate si straturile de zapada inghetate


Istrate coboara vesel in parcare - peste noapte n-a mai nins si poate scoate masina, a curatat de ieri zapada.
Invarte cheia in contact si lasa masina sa se incalzeasca in timp ce curata parbrizul inghetat.
A terminat, poate pleca.
Porneste, iese usurel din locul lui de parcare, accelereaza si
inainteaza prin zapada proaspata pana... hat-departe: la vreo 10 metri de locul de unde pornise. Acolo rotile prind o denivelare si incep sa se invarta in gol sapand in zapada pana la straturile mai vechi, inghetate.
Istrate nu se pierde cu firea, stie el niste manevre care n-au dat gres niciodata. Da inainte, schimba directia rotilor, "musca" zapada proaspata... degeaba, ceea ce altadata era eficient acum nu merge defel. Rotile se adancesc si mai mult si masina ramane prizoniera in gropile formate.
 Istrate coboara din masina, se uita, intra la loc si incearca inca o data, cu rotile aproape de-a curmezisul... 
Imposibil de iesit de acolo!
Coboara din masina si dispare cateva momente. Reapare cu o lopata in mana.
"Ia sa vad, acum!" zice, dupa ce curata putin in jurul rotilor si lasa lopata deoparte.
Tureaza puternic motorul dar totul e in zadar. 
" E clar, trebuie s-o trag, altfel nu mai ies de-aici!".

Istrate mai are o masina. O scoate din parcare si o duce in fata celei impotmolite.
Monteaza cablul de tractiune, se urca la volan, trage, nu reuseste din prima, mai trage o data si reuseste sa scoata din adancituri rotile din fata ale masinii impotmolite in zapada.
Se da jos, isi pune manusile, cheia ii scapa in zapada. "Fir-ar...." O culege din zapada si o pune bine in buzunar.
Se urca la volanul celeilalte masini. Isi da jos manusile, vrea sa porneasca masina, cauta cheia... nu-i decat cheia de la masina din fata, cea pe care tocmai o pusese in buzunar. Intra in panica, daca a scapat-o in zapada ca pe cealalta si n-a observat?
Se da jos din masina, se uita prin zapada. Se cauta prin toate buzunarele.
In pragul disperarii isi aminteste ca a lasat-o pe bancheta masinii din fata.
Se duce, o gaseste, se-ntoarce, se urca la volan, porneste.
Rotile din spate ajung in aceleasi gropi si merg in gol, trebuie sa mai traga o data; deci coboara, se urca la volanul celeilalte masini, trage, masina se opinteste, nu trece dincolo de groapa, trage inca o data exact atat cat trebuie sa nu faca alta boacana, slava Domnului, reuseste!
Se da jos de la volan. De cand cu cheia pierduta a renuntat la manusi, mainile i-au cam inghetat si e cu nervii intinsi. Dar nu mai are mult, trebuie doar sa puna una din masini la loc in parcare, cu grija sa ocoleasca locul care l-a tinut captiv...  atat i-ar mai lipsi, s-o ia de la capat!
Reuseste! Totul e bine cand se termina cu bine!
Istrate pune o masina la loc si pleaca, in sfarsit, cu cealalta.
In parcare se asterne linistea sporita parca de albul zapezii. Deodata ea este intrerupta de zgomote de motor turat.
Era tot Istrate. Uitase sa ia lopata si s-a intors dupa ea!

23 noiembrie 2011

Para si gutuia - scurta poveste cu talc

După ce suratele lor disparusera una cate una, pe raft au rămas o para si o gutuie. Acum, era loc destul pe raft dar gutuia părea ca nu încape de para cu toate ca acesta n-o deranja cu nimic, fiind dulce si moale de felul ei.
- Uite ce e, spuse gutuia, mai acră ca de obicei, nu-mi convine ca ma imiti!
- Eu? - se mira para, care se pată uşor intr-o parte, de frica sa nu ajungă la ceartă cu gutuia cea tare.
- Chiar tu, nu vezi? Erai verde si acum esti galbena, ca mine.
Para se privi si ii dădu dreptate, dar ce era sa facă? Nu era vina ei ca din verde si tare devenise galbenă si moale. Auzind vorbele gutuii se inmuie si mai tare, ceea ce o făcea sa presupuna ca n-o va mai duce mult, o para atat de moale fiind numai buna de mancat.
Presupunerea perei s-a adeverit: chiar a doua zi para  a disparut de pe raft.
Gutuia, rămasă singura, începu sa simtă lipsa perei si sa se plictiseasca îngrozitor.
Cu timpul deveni tot mai mofluza si se chirci de parcă ar fi vrut sa dispară înainte de a-i sosi sorocul de a fi mancata.


14 septembrie 2011

Povestea greierasului meu

Cum a patruns in locuinta, nu stiu, poate a fost adus pe vreun stiulete de porumb si a sarit de pe el la timp, astfel incat sa nu ajunga si el in oala, la fiert.
Intr-o noapte s-a pus pe cantat cu gura pana la urechi. Am luat-o dupa carait si am ajuns aproape de locul de unde ieseau sunetele. Ma asteptam sa gasesc un greieras negru si viguros dar nu zaream nimic. In cele din urma am depistat o insecta firava, aproape transparenta. Mai, sa fie! Ce-o fi asta? Am aflat ca se numeste cosas - e un fel de lacusta care scoate un sunet asemanator celui ce insoteste cositul. 
Acum stiam ca e cosas dar imi placea sa-i spun... greieras: "Hai, greieras, canta!".
Si cand se facea liniste deplina, el canta, iar eu il ascultam pana ce adormeam.
Cateva nopti a tot cantat cu putere. S-a mutat din locul stiut chiar pe balamalele unei usi si fiindca imi era frica sa nu fie strivit, l-am prins si l-am mutat intr-un loc mai sigur. 
N-a mai cantat.
In noaptea urmatoare l-am asteptat din nou. Linistea se instalase demult dar el intarzia sa-si faca simtita prezenta. Incepusem sa-mi fac griji, nu cumva a sarit de la locul lui si am calcat pe el? Sau, daca s-o fi uscat de atata caldura ori o fi murit de foame?
Trebuia neaparat sa cante, sa-l gasesc si sa-l duc pe balcon unde geamul era larg deschis, poate va dori sa plece.
De-ar canta!
Tacea.
Tarziu de tot, aproape adormisem, a scos un sunet cam trist si scurt, apoi, tarrr-tarrr, a inceput concertul.
A cantat indeajuns incat sa sar din pat, sa-l gasesc si sa-l duc pe balcon. Cred ca i-a placut schimbarea, caci, a inceput sa cante imediat.
In noptile care au urmat n-a mai dat niciun semn de viata.
A inceput sa-mi lipseasca.
De afara, in linistea noptilor inca de vara, se aud taraituri incalecate intre care incerc sa recunosc taraitul greierasului meu. Nu-mi mai lipseste, vreau sa cred ca e si el in corul acela numeros.
Mai greu o sa-mi fie cand va pleca vara si noptile vor amuti.



1 aprilie 2011

Cetatea Caliakra, un loc si o legenda

Caliakra e un istm dobrogean care face parte astazi din Bulgaria.
Capul de pamant, inconjurat de stanci, intra in marea numita de slavi Neagra si de greci Euxeinos, (neprimitoare). Asa neprimitoare cum era socotita, Marea Neagra a purtat corabiile multor popoare pana la tarm. Unele popoare s-au asezat si au intemeiat colonii.

Virtutile de fortareata naturala a Caliakrei au fost descoperite pe rand de terizi, traci, romani dar si de popoare barbare care au distrus in mare parte ce au cladit predecesorii. Cand, in secolul 10 au sosit colonistii bulgari, au gasit un loc pustiu plin de daramaturi.
Prin secolul 12 Caliakra apare in hartile marine ca port, iar in secolele urmatoare se dezvolta si devine un centru politic, administrativ si militar important, si un loc care face legatura cu celelalte colturi ale lumii.
Daca pe cineva intereseaza amanunte istorice lasati un comentariu si voi reveni cu mai multe mentiuni. Ceea ce vreau sa redau acum este o legenda trista si eroica cum numai cele venite din vremuri stravechi pot fi.

Legenda spune ca pe vremea lui Dobrici, domnitor bulgar de seama al Evului Mediu, pamanturile bulgaresti au fost calcate de hoarde de navalitori cruzi. Cetatile cadeau una dupa alta si erau scaldate in sange. Cand au asediat cetatea Caliakra, cei dinauntru au aparat-o cu vitejie. Patrusprezece zile au reusit sa tina piept cotropitorilor. Dar rezervele de apa, hrana si sageti s-au terminat. Ce ramanea de facut? Inchinarea cetatii ar fi insemnat ca barbatii sa fie omorati iar copii si femeile sa devina robi.

Dobrici avea o fata pe care o botezase cu numele cetatii, Kaliakra. Fata a crescut fara mama, care s-a prapadit de tanara, a crescut pe langa tatal ei si s-a invatat-o de mica cu armele si calaritul. A mostenit fata toata frumusetea mamei dar si vitejia tatalui, si era mai apriga si mai darza ca multi flacai. Pana si navalitorii cei cruzi ii luasera frica. O vedeau pe ziduri aruncand sulite sau tragand cu arcul si simteau fiori reci pe sira spinarii. Chipul fetei suav si zambitor care altadata frangea inimile tinerilor devenise acum incruntat si indarjit. Cand a vazut ca in ciuda eforturilor cetatea va pica in mana dusmanilor, inima fetei a impietrit si stralucirea din ochilor i-a pierit. Parca un demon pusese stapanire pe ea. Stia ce are de facut si incepu sa adune si sa vorbeasca fecioarelor din cetate. Decat sa cada in mainile cotropitorilor si sa ajunga intr-un harem, au ales moartea.
Pe coasta s-au adunat 40 de fete. Pe chipul lor se citea linistea hotararii luate. Stateau deasupra stancilor care vegheau marea iar vantul le adia usor prin plete mangaindu-le tineretea neconsumata. Barbarii au cucerit cetatea si n-au gasit mare lucru ; gandeau ca macar se vor alege cu tinerele fete cu infatisari ce promiteau desfatari voluptuoase. Numai ca atunci cand s-au apropiat cu manile lor murdare de sange, fetele s-au aruncat in mare disparand de pe stanci, chiar din fata ochilor lor, ca un stol de pasari.
Visul lor feciorelnic s-a topit in adancul marii iar osmanlaii au ramas cu ochii holbati.



Cand am vizitat Caliacra soarele era necrutator si uscaciunea din jur se adunase, parca, toata in gatul meu. Peticul de pamant bulgaresc imi starnea sentimente contradictorii. Pe de-o parte, privind in departarile albastre, mi se parea ca ma aflu pe o corabie uriasa ce inainteaza pe nesimtite si sentimentul era unul de liniste profunda. Pe de alta parte, ruinele cetatii si stancile tarmului inalt vegheat de uriasii de piatra imi dadeau un sentiment straniu ca ma aflu intr-un loc care vrea sa-mi vorbeasca.
Ce timpuri vor fi fost acelea? Timpuri neinduratoare, fireste. Legenda Caliacrei o confirma. Derulezi in gand legenda si incepi sa visezi cu ochii deschisi. Ti se pare ca auzi larma luptelor si cand totul se linisteste vezi un stol de pasari despletite care tasnesc de pe stanci spre mare. Dupa ce s-au afundat in adancuri marea le-a acoperit fara urma ca si cand nu n-a intamplat nimic.
Nici nu s-a intamplat, au ramas libere...



Tags: Kaliakra, Caliakra, cetate, legenda, mare, stanci

22 martie 2011

Legenda cu Skadarlija

Ieri spuneam ca voi povesti ce-am aflat intr-o zi torida de vara, in timpul unui mic popas in Belgrad.
La adapostul unei umbrele de soare, cu un suc in fata am citit pe un petic de hartie ce mi-a picat in mana chiar atunci, o poveste - legenda Skadarlijei, o strada pitoreasca considerata de cei ce au strabatut-o ca fiind principala "vinovata" de aerul boem si exotic al capitalei Serbiei. N-am apucat s-o vizitez dar am auzit ca atmosfera e deosebita, cand o sa ajung acolo o sa fac poze si o sa va arat. Pana atunci...

Legenda spune ca, demult, o mamă şi copiii ei mici au gasit un loc special si au facut o casa unde au trait impreuna. Intr-o zi, o batrana le-a trecut pragul casei si a prezis: copiii vor ajunge oameni mari, fata printesa, baiatul un mare intelept. Prezicerea s-a adeverit, copiii au crescut, au plecat in lume si au ajuns oameni de seama. Ramasa fara copii, femeia a varsat rauri de lacrimi, ba de singuratate si amaraciune, ba de fericire, bucurandu-se pentru ei. Lacrimile ei care curgeau suvoi, s-au dus la vale si au inundat lunca, au format parauri si s-au adunat intr-un rau pe malurile caruia s-au asezat mai multi oameni.

Nu stiu cat adevar e in aceasta legenda care cred ca e legata de fapt de aparitia primei surse de apa potabila. Stiu insa ca pe la 1800, 1800 si ceva, la poalele cetatilor fortificate ramase din timpul stapanirii austriecilor care fusese prin anii 1700, s-au asezat tiganii si ca fostul cartier tiganesc (gitan) a primit la un moment dat numele de Skadarka, nume care ma duce cu gandul la lacul pe care l-am vazut si fotografiat la granita dintre Muntenegru si Albania... Dar asta e alta poveste, una cu fotografii multe, caci lacul dintre munti ofera privelisti cu mult mai generoase decat cele citadine si nu poti rabda sa nu zabovesti mai mult, macar cat sa iei cu tine cateva dintre ele. Deci vor fi pe blog.

21 martie 2011

Jemanfis de luni incruntat. Un petic de Belgrad

Luni e o zi incruntata si eu nu vreau sa-i cant in strune, e bine?
Asa ca imi las gandul sa plece cu sorcova pe unde vrea. S-a dus tinta in Montmartre unde n-a zabovit ca imediat si-a amintit de un Monmartre mai mic pe care arde de dorinta de a-l vedea.
A aflat de el asta vara cand a citit o legenda undeva, in Belgrad.

In capitala Serbiei am stat pret de cateva ore, timp insuficient ca sa pot povesti despre oras dar destul ca sa-mi doresc sa revin. A fost o trecere, o alta trecere in stilul meu de a vedea locuri.
Ce-mi amintesc e ca am trecut peste un pod pe sub care Sava curgea grabindu-se la intalnirea cu Dunarea noastra (sic!) - am reusit sa scot din ceata asezata peste lectiile de geografie ca Belgradul e locul unde Dunarea se intalneste cu Sava (lucru pe care l-am verificat acum ca sa nu scriu prostii).
Apoi am traversat orasul si am descins in centru unde am petrecut cateva ore pe strazile lui pietonale cascand ochii la cladirile impozante pe care nu m-as satura sa le privesc ore in sir.
Am facut doar cateva fotografii, lucrurile se petrec mereu la fel: depind de altii si abia fur putin timp pentru mine. Dar i-am promis Belgradului ca o sa revin si o sa il cutreier la pas pana ce pietrele caldaramului imi vor insemna in talpi lucruri de neuitat.







Cat despre legenda despre care pomeneam la inceput, o las pe mai tarziu.
UPDATE 23.09.1011
am postat a doua zi legenda promisa, aici

6 martie 2011

Terapie cu povesti din copilarie

Sunt zile in care simtim ca ne fuge pamantul de sub picioare. Daca n-am avea ancore puternice in trecut probabil ca am lua-o la vale...

Multi consideram copilaria ca fiind cea mai frumoasa perioada a vietii.
Incepe de cand ne nastem si tine... n-as putea preciza cat, cred ca pana cand ne lasam doborati de greutati si tristete.

Nu e intamplator ca, din copilarie, ne amintim cel mai bine de situatiile cand am cam bagat-o pe maneca, adica am savarsit mici ispravi.
La un moment dat, un blogger care intre timp a devenit independent de blog, a initiat o "leapsa" cu tema de povestit o isprava care ne-a marcat in vreun fel, sau asa ceva; n-am preluat-o atunci dar mi-a ramas undeva gandul ca trebuie s-o fac intr-o zi.
Azi fac un pas mic inainte, fiindca am nevoie sa ma gandesc inapoi.

As putea sa clasific ispravile savarsite pe perioade din viata:

Povesti cu traznai din frageda pruncie (povesti de prescolar)
Cum am dresat porcul si ce a iesit de Craciun
Cum am zburat cu umbrela de era sa-mi rup picioarele
Cum am plecat in luna nevrand sa cred ca nu pot ajunge dar s-a terminat copacul
Cum am sarit de foarte de sus numai ca sa demonstrez ca nu mi-e frica

Povesti din perioada ciclului primar:
La furat de capsuni si rusinea indurata cand ne-a prins
Expeditiile a la "Ciresarii"
Traznaia de la campionatul de ping-pong cand mi-a crapat obrazul de rusine fata de antrenor

Povesti 5-8
Cum am facut de mi-a crapat iar obrazul de rusine fata de profesoara de romana (la care tineam tare mult).
Cum am experimentat ce am invatat la chimie - explozia din beci.

Trebuie sa-mi mai amintesc "prin cate am trecut"... Iata, traiesc, n-am patit nimic rau!...

Astazi voi face o rugaciune pe care e bine sa o faca fiecare:
Doamne, te rog, fa in asa fel sa nu-mi dispara rasul.

2 martie 2011

Relaxare cu ceai, televizor si lectura

Ajung in sfarsit acasa obosita si zgribulita de frig. Planuiesc sa ma bag rapid in pat dar cateva treburi care nu pot fi amanate ma impiedica. Trebaluiesc. Termin. Acum chiar pot imbratisa patul.
Imi fac un ceai si-l iau cu mine. Aburii se ridica usor din ceasca si-mi patrund in nas, ademenitori. Abia astept sa-l savurez, in pat, in timp ce privesc la televizor. Il asez frumos pe farfurioara, pe noptiera. Ma arunc in pat cu placerea cu care ma arunc vara in mare.
Telecomanda nu e la locul ei, pe noptiera. Cineva a pus-o pe televizor. Ma ridic, o recuperez. Ma asez iar in pat si deschid televizorul. De ce-oi fi lasat lumina aprinsa? Ma deranjeaza. Ma ridic si sting lumina. Ma intorc in pat, ma intind... in sfarsit! Gandesc: poate sa arda casa ca nu ma mai dau jos!
Ma asez mai bine si apuc ceasca de ceai. Arde! Dau s-o pun la loc si lovesc telecomanda care cade langa noptiera. Gandesc pozitiv: bine ca n-am rasturnat ceaiul. Ma intind spre podea, pipai, dibuiesc, apuc.
Schimb programul si intentionez sa pun telecomanda deasupra capului, pe tablia de lemn a patului. Intre tablia de lemn si perete e un spatiu. Nimereste acolo. Fir-ar! Ma ridic, mana nu-mi ajunge pana jos, - trebuie sa trag patul. Trag patul si cu putin efort reusesc sa ajung la telecomanda. O iau si de oftica sting televizorul si iau cartea de pe noptiera.
Intind mana spre veioza, apas, nu se aprinde. Ma ridic, urmaresc firul veiozei si constat ca e in priza. Atunci de ce nu se aprinde? Imi amintesc ca stecherul sau firul are o problema rezolvata prin intepenirea lui intre priza si tablia patului. A patului de care tocmai trasesem.
Gata! Pana aici! Cine are nevoie de veioza? Ma trantesc in pat si trag plapuma peste cap. S-a ales praful de marea relaxare.

28 februarie 2011

Pachetul de ceai care spune povesti

O sa va repovestesc o poveste pe care am aflat-o fiindca am cumparat un... ceai.
Nu-mi trebuia ceai de trei frati patati dar costa putin, stiam ca exista o planta "Trei frati patati", numele ei ma amuza usor si parca imi spunea o poveste.
Am cumparat ceaiul si acasa m-a rasplatit: chiar mi-a spus o poveste.
Cand am privit cu mai multa atentie ambalajul am descoperit-o scrisa pe el.

Se spune ca odata, trei feciori de imparat s-au luptat cu un balaur care nu dadea pace imparatiei tatalui lor. Vitejii au rapus balaurul dar dupa aceea pielea li s-a acoperit de bube suparatoare de care nu au mai putut scapa cu niciun chip si care le-a rapit frumusetea de nici in lume nu mai puteau sa iasa.
Feciorii au prins a se ruga sa li se curme o astfel de viata si ruga s-a implinit: feciori s-au transformat intr-o planta cu tulpina frageda si miros abia simtit, o panta asemeni tineretii lor.
De atunci exista planta care se cheama "Trei frati patati" care vindeca bolile pielii si curata sangele.

E o poveste strabatuta de un fior tragic - asa cum era, uneori, existenta poporului roman, altfel vesel si petrecaret. N-o stiam. De acum n-o sa mai trec pe langa raftul cu ceaiuri, o sa caut pachetele cu ceai care spun povesti. Imi imaginez ca povestea pe care o spune ceaiul de "Ciubotica cucului" e una amuzanta. Abia astept s-o aflu.

10 decembrie 2010

Tata si fiu

Ii spusese de nenumarate ori: tata, suna si mata inainte de a veni la noi...
Batranul asa si facea dar uite ca acum a uitat. De sunat, a sunat, dar direct la usa si n-ar fi insistat daca nu-i spunea o vecina care trecea pe palier ca l-a vazut nitel mai devreme pe domnul, ducea gunoiul la ghena, deci e acasa, nu se poate sa nu raspunda.
A sunat, o data, inca o data si inca o data. Nimic.
Batranul a coborat scarile si a iesit din bloc dar parca nu-i venea sa plece, s-a intors cu fata la bloc si a lasat capul pe spate uitandu-se in sus, uite acolo sta, la 3.
Sa mai sune o data?
Lasa, poate doarme, saracul, o fi obosit, sau o fi plecat pe undeva.
Nu era plecat, era acasa. Si nu dormea.
Era ocupat cu noua sa prietena pe care n-avea niciun chef sa i-o prezinte batranului care ii era ca un tata dupa atata amar de vreme de cand era insurat cu fiica-sa.

13 aprilie 2010

Ziua de 13 cu blana a la Kastoria

Am ajuns in Kastoria abatandu-ma din drum asa cum fac de obicei fara ca vreodata sa-mi para rau, dimpotriva, asemenea "abateri" mi-au dat mereu satisfactii. De data asta am descoperit un orasel cochet si elegant, cu o mica atmosfera de Coasta de Azur. N-am stat decat vreo doua ore, cat sa iau pulsul locului dar pot spune ca e un loc in care merita sa stai cateva zile, sa-i descoperi comorile de artasi arhitectura.

Kastoria e mai putin cunoscut de romani - am dedus asta judecand dupa faptul ca acolo n-am auzit "romaneste" deloc. Daca ar fi fost romani i-as fi aflat, obligatoriu, in magazinele cu blanuri.  Ii stiu eu, saraci-saraci dar isi pierd repede mintile in fata vitrinelor!
Desigur, doua ore nu ajung ca sa afli adevaratele comori ale Kastoriei - am vazut doar una din cele 54 de biserici medievale, de fapt niste mici biserici-capele care atesta Kastoriei vechiul statut de centru bizantin.
Numele orasului vine de la lacul pe marginea caruia se afla, Orestiadha sau Kastoria. Daca au fost castori in lac vreodata cu siguranta acum nu mai sunt insa grecii stiu sa tina in viata legende care pot sa aduca renume unui loc. Blana de castor e importata si din ea se fac gulere, caciuli si haine de lux care umplu rafturile magazinelor de pe strada principala.

Strada cu magazine se afla in imediata apropiere a lacului. Preturile nu sunt deloc accesibile - mi-am luat o blana de cati bani am avut...

 ... si mi-am luat repede talpasita din magazine sa apuc sa vad si altceva. Am inconjurat lacul urmand strada principala, apoi am patruns pe aleea larga a unui parc minunat unde am gasit platani batrani cu umbra deasa, ah, ce bine!... Dupa plimbarea in forta imi reusise un autoKO de toata frumusetea pe canicula aia... Cel putin am aflat de Kastoria, acum stiu de bisericile ei si ca a fost un vechi centru de prelucrare si negot cu blanuri.
Eticheta: drumuri, alte texte
Tags: Kastoria, Orestiadha, comoara, biserici-capele, superstitia 13, Precautu', personaj, Grecia, traseu, romani, magazine, traditie, stapanire, copaci, umbra, pasi, autoKO, fotografie, foto, poveste, blana, castori, lux

31 august 2009

Filozoful

Era mare folozof la o firma mare. Muncea mult pe un salariu mic. Din cauza stresului sanatatea i s-a subrezit. Cum nu se observa nimic si cum activitatea firmei crestea l-au incarcat mai mult. Lucra in continuare mult si bine si il plateau ca pe prostii care munceau si ca pe desteptii care stateau degeaba si pe care ii invidia sincer. Si, cum invidia e otrava pentru suflet si trup si-a amintit intelepte vorbe din popor: decat un filozof mort mai bine un magar viu. Si i-a dat o copita sefului. Caci, vorba aceea: "Decat toata vara cioara, mai bine o zi soim".
Seful s-a razbunat. A inceput sa-l sicaneze pana ce filozofului i s-a facut lehamite. Si-a dat demisia de la firma cea mare si a devenit propriul sau stapan, zicand in sinea lui: "Decat sluga mare, mai bine stapan mic".
Acum e multumit. Vorba aceea: decat sa muncesti degeaba mai bine sa stai degeaba.

Tags: filozof, firma, salariu, prosti, destepti, degeaba, otrava, suflet, trup, vorbe din popor, magar, copita, cioara, soim, seful, lehamite, sluga, stapan

24 iulie 2009

PApamflet

In piata cu presedintele
Mai lipseau micii si berea. Atmosfera era.

Se incinse o sarba, oamenii saltau veseli, Dumnezeu stie de ce.
Presedintele intarzia sa apara.
In sfarsit, apare.
Face o baie de multime, apoi un dus rece: o pensionara se catara pe el si nu-i mai da drumul, si-l pupa, si-i spune…
Poate chiar se rezolva, a apucat sa-i dea o scrisoare.
Televiziunile se inghesuie sa prinda imagini de la eveniment.
Parintii isi arunca copiii peste multime in bratele presedintelui. Credeam ca voi auzi : ”creste-i tu, ma, ca eu n-am cu ce". Dar nu. Taticii erau mandri. Cei mai fragezi urlau la desprinderea de pe capul tatalui purtator. Celor mai marisori li se citea mandria pe fata: o sa-i vada colegii de la "gradi" la tv.
Inainte de ziua intalnirii din piata, cineva facea un sondaj : vine presedintele in piata?
Da, a venit.
Ei, si?