Orasul exotic (5)

Ne aruncam in barca si o luam pe Dunare in jos spre mare, trecand pe langa farul aflat chiar pe tarm, altul decat farul-muzeu situat in oras. Farul se uita la noi de sus ca la niste gagalici ce suntem.Dunarea ne zbate bland pana la intrarea in mare. Ma gandesc cum vine ea de departe si cum se imparte in trei inainte de marea contopire cu marea ca si cand se pregateste de odihna. Cate trebuie ca a aflat de cand tot curge prin timp si prin lume!
Asa ajungi sa iti imprastii gandurile cand ai ragazul s-o faci! Nu m-a tinut mult. Am prins a ma agita cu pretentii: vreau, nici mai mult nici mai putin decat sa zaresc bratul Chilia si dincolo de el Ucraina. Nu aveam cum dar simteam eu ceva-ceva in aer. Si simteam bine. La un moment dat il vad pe barcagiu ca incepe sa se precipite zicand ca a fost semnalizat fiindca a iesit din apele teritoriale. Ziceam ceva de niste gagalici?

Mai incolo de barca, un pelican lacom vrea sa prinda un peste si eu vreau sa-l prind pe el, in poza. Cred ca era grabit... dar am reusit sa-l capturez.

Dupa raita pe mare ne intoarcem si ne apropiem de malul celalalt trecand pe langa casute garbovite sub caciuli mari de stuf. Fiecare gospodarie are pontonul ei si un caine pazitor legat pe el. Plutim pana ajungem la canalele incarcate de nuferi albi si galbeni. Din loc in loc mai pluteste cate un plastic - nu foarte multe ca prin alte parti.

Cantecul Deltei ne invaluie si aproape amutim de atata frumusete. Apa limpede iti lasa privirea sa patrunda pana departe inlauntrul ei, prin paienjenisul de tulpini mladii ancorate pe fundul apei.Soarele s-a urcat sus de tot pe cer si trimite sulite fierbinti, nemiloase. Mana iti pleaca instinctiv dincolo de marginea barcii spre racoarea si mangaierea undelor cristaline.
Nea barcagiul ne reteaza pofta de reverie: "pelicanii sunt niste pungasi" - zice.
Locuitorii deltei nu pot suferi pelicanii, le fac concurenta la pescuit. "Baga in ei cantitati enorme de peste", spune Nea Tone cu obida.
Ne amintim de gazda care ne asteapta cu ciorba de peste.
Ne intoarcem in Sulina.

Apucam iar drumul lung spre mare, de data asta pe uscat, ca s-o mai vedem o data inainte de plecarea de a doua zi. Mergem cu spatele la soare care in urma noastra isi pregateste culcusul. Ma intorc adesea sa vad cum face dar nu pot ramane prea mult in urma de frica unor dulai vagabonzi care persevereaza in a ne urmari. As fi zabovit mai mult. Tocmai descoperisem un tablou inedit in culorile mierii ale asfintitului. In departare se profilau crucile din cimitirul lasat in urma si soarele apunea peste cruci. Pana atunci nu mai vazusem asa o suprapunere, apus de soare peste atatea apusuri de vieti.

A doua zi am lasat in urma orasul. Se facea tot mai mic, apoi a disparut.

Sulina si canalele ei daruieste comori princiare cu modestie.
Schitele mele nu sunt mare lucru dar vor sa incite pe cei ce nu au vazut Sulina sa o descopere. Progresele omenirii au fost posibile pe masura ce oamenii au cunoscut mediului inconjurator. Apoi tocmai progresul a actionat in sensul distrugerii mediului inconjurator si implicit a vietii noastre. Asa ca... as vrea sa se bucure si altii de frumusetea si inca salbaticia Deltei. Dar nu stiu daca e bine pentru ea.

Tags: Delta Dunarii, Dunare, Sulina, Bratul Chilia, Bratul Sulina, cantecul deltei, nuferi