La multi ani, Mama Romania!

Mult timp nu am perceput in nici un fel comunismul. Am avut o copilarie frumoasa. Parintii mei proveneau de la tara din regiuni complet diferite. Tatal, orfan de mama de timpuriu, a trait mult timp printre straini, in "gazda", la oras, ca sa poata studia. Mai tarziu a venit in capitala unde si-a gasit de lucru si a tras cu dintii sa termine facultatea pe vremea cand cei mai multi se multumeau cu liceul. S-a casatorit destul de tarziu, cand viata l-a dus pe alte meleaguri unde a intalnit o codana frumoasa si sanatoasa care i-a pus repede capastru. S-au stabilit intr-un oras nou, industrializat unde au primit casa cu chirie de la stat. Erau seriosi, cu bun simt si muncitori. Tatal a avut o ascensiune rapida. Pentru a mai putea inainta i s-a cerut sa fie membru de partid. A devenit. Nu-mi amintesc ca in casa sa se fi criticat regimul. Nici nu am auzit discutii intre parinti care sa ne creeze noua, copiilor, vreun sentiment de nesiguranta sau instabilitate. Nu ne puneam niciodata problema ca ni s-ar putea intampla ceva rau, nu doar in familie ci in general, in mediul social in care existam. Traiam fara griji. Parintii terminau programul la ora 15.30 la 16-16,30 erau acasa. Erau foarte prinsi cu treburile lor dar erau langa noi, ne simteam aparati si ne puteam vedea de scoala si de joaca. Singurul lucru oarecum frustrant era ca ai mei faceau economii. Pornisera in casnicie de la zero ambii provenind din familii cu multi copii. Mi-as fi dorit mai multe jucarii si hainute. Nu ceream pentru ca ii auzeam mereu pe parinti discutand si facand calcule legate de plata ratelor la CAR. Cu ajutorul CAR-ului aparuse in casa mobila. Apoi a aparut un tv. Dupa un timp au cumparat masina. In fiecare duminica - singura zi nelucratoare - si in concedii, aveau grija sa ne petrecem timpul impreuna si sa vedem ceva nou. Pana pe la 10 ani ajunsesem sa vad toate manastirile, casele memoriale ale romanilor de seama, statiunile si locurile de vacanta din toata tara. Muzeele erau ingrijite si respirau respect si dragoste pentru cei carora le erau consacrate. Statiunile aveau viata. Le-am revazut apoi cu alti ochi cand am crescut si mi-am purtat la randul meu copiii prin locurile calcate de inaintasi. In anii de dupa revolutie nu le-am mai regasit asa cum le stiam, multe dintre ele au ajuns in paragina.

Zilele de 1 mai si 23 august erau zile de sarbatoare. Orasul era viu si parintii nu mai mergeau la serviciu. Ne imbracau frumos si plecam la defilare. Primeam baloane si covrigi apoi petreceau restul zilei la padure printre rude sau prieteni.

La tv se dadea teleenciclopedia sambata; din cand in cand erau filme cu cowboy care ma faceau sa extrapolez si sa simt ca la americani e...altfel. Filmele si cartile ma trimiteau in alta lume, atragatoare prin culoare si ingeniozitate.
Nu ma gandeam deloc la oranduirea sociala nici chiar cand am facut la scoala economie politica. Il auzeam pe bunicul ca avusese boi si cai si ca i le-au luat comunistii. Il mai vazusem cum lua in zeflemea sistemul spunand ca totul a inceput cand saracii si puturosii satului au inceput sa se lipeasca de unii care faceau propaganda egalitarismului.

La 9 ani am primit cravata rosie. Ma mandream cu ea pana sa-i faca pionieri si pe cei care nu invatau bine. La admiterea in liceu am intrat printre primii. M-au chemat la UTC imediat dupa admitere si m-au inscris. Mi-au dat carnetelul rosu si apoi am platit cotizatia regulat. In liceu ne obligau sa facem practica in productie, sa ducem sticle, borcane si maculatura, sa purtam uniforme si matricole. Matricola pica imediat ce dadeam coltul scolii. Ma opuneam in general lucrurilor care mi se impuneau pana la faza "sa vina parintii la scoala". Dincolo de adolescenta rebela scoala era scoala. Ne respectam profesorii si orele. Cine dorea putea sa participe, in timpul liber, la cercuri de diferite specialitati si la activitati sportive. Majoritatea profesorilor isi faceau meseria cu interes. Erau persoane culte si morale, adevarate exemple pentru noi. Bacalaureatul era un examen extrem de serios, admiterea in facultate la fel. Concurenta la unele facultati era acerba ajungand la 24 persoane pe un loc. La facultati de arta erau sute de insi pe un loc.
In timpul facultatii, la inceput de an, ne duceau la munci agricole. La caminele studentesti se facea autogospodarire. Caminele erau si mai bune si mai proaste dar in halul de degradare in care sunt in prezent nu erau niciunele.
In facultate unii colegi au devenit rapid membrii de partid. Nu ma preocupa apartenenta la partid nici cat negrul sub unghie. De acasa stiam doar ca trebuie sa-mi iau examenele. Pe parintii nu ii vazusem foarte entuziasmati in legatura ca partidul. Din contra, il vedeam cateodata incruntat pe tata si din ce ii spunea mamei intelegeam ca partidul ii cerea niste chestii pe care constiinta lui profesionala si umana nu le poate accepta. Abia cand a facut un atac cerebral mama mi-a spus ca si necazurile cu partidul au contribuit la acesta.

Nu constientizam ca unii au probleme serioase cu regimul comunist. Occidentul ma atragea si parea ceva de neatins. Imi doream cu ardoare sa pot vedea ce e dincolo de granita. Unii tineri fugeau din tara. Periodic auzeam de cate unul prins. Mai auzeam de femeile moarte in urma unui avort "ilegal". Multe lucruri erau trecute sub tacere - nu aveam cum sa le simtim. Sentimentul de siguranta personala nu era afectat nici macar de grija pentru viitor. Nu priveam momentul terminarii facultatii cu ingrijorare. Fiecare student primea un serviciu prin repartitie guvernamentala.

Odata cu repartizarea in productie m-am izbit de tot felul de oameni si de greutatile vietii. Fara o pila la partid nu erai in carti. Dar se putea trai si asa. Era loc chiar si pentru cei ce nu stiam sa dam din coate. Insa un loc modest. Fara privilegii, fara excursii in strainatate. Si din cand in cand lezati in demnitate.

Avand la randul meu copii am deschis ochii mai bine. Conditiile de trai erau precare. Dar nu eram genul sa ne vaicarim. Ne-am suflecat manecile, ca sa zic asa, si am luat viata in piept. Eram tineri si energici. Ne imparteam atributiile si reuseam. Uneori ne trezeam de la 4 dimineata ca sa apucam lapte si un pachet de unt pe care il imparteam exclusiv copiilor...am si uitat. Nu am uitat insa de vremea in care realmente inghetam in casa sau de pana zilnica de curent si de apa. Dar nu le simteam ca pe niste situatii fara iesire. Gaseam solutii de moment. Imi amintesc ca facusem o soba cu lemne...la bloc. Cu apa eram intr-o panda continua sa nu pierd posibilitatea de a stoca apa. Totul cerea efort suplimentar si pierdere de timp.

Si totusi...ne socotim fericiti ca am putut sa le oferim copiilor normalitatea si stabilitatea unei vieti alimentate cu doua salarii. Dupa'89 primul lucru pe care l-am facut a fost sa calatorim prin alte tari. O vreme a fost bine. Apoi am inceput sa simtim securea deasupra capului. Stress. Schimbari. Tortura pemanenta a instabilitatii. Pentru niste oameni care si-au vazut de treaba si au trait vertical nu e tocmai ce asteptam de la viata. Dar fata de alte familii am avut norocul ca schimbarile cele mai mari au intervenit dupa ce copii au devenit oameni in toata firea. Astazi nu am mai putea sa le fim niste parinti atat de buni.
La multi ani, Mama Romania!