Primul asfintit care m-a tras de maneca a ramas pentru totdeauna in sufletul meu asa cum ramane o prima dragoste.
Era demult, in primul an de studentie. Ne dusesera la munci agricole, langa Caracal, sa culegem stoloni de capsuni (planta care face capsunii). Aveam si o norma de indeplinit: 60 de pachete de stoloni a cate 60 de fire fiecare. Era o norma de neatins!
Cum eram noi atunci, oraseni cu ifose si, mai rau, studenti la zi fara griji si cam mistocari, nu ratam niciun prilej de distractie. Barem daca eram la agronomie sau alta agro-facultate, luam in serios norma, dar asa... Greu sa-si faca C.A.P-ul planul cu de-alde noi. Dar nu ne-au stresat, dimpotriva, inginerul sef, un oltean corpolent si simpatic, avea simtul umorului si ne trata cu mare intelegere.
A fost cel mai frumos apus pe care l-am vazut de-a lungul vietii. Nu-l voi uita niciodata cu toate ca am vazut multe si prin locuri cu mult mai romantice decat o ferma de langa Caracal. De parca pentru cine amesteca culorile acolo sus ar conta locul unde revarsa frumusetea!
Nu are rost sa-l descriu, asa cum nu a avut rost sa incerc sa-l pictez.
Dar am incercat. A doua zi dupa ce am vazut acel apus eram la librarie la Caracal. Habar nu aveam ce acuarele sa-mi iau (de parca ar fi contat!)
M-am chinuit mult, era in mine si trebuia sa iasa.
Cred ca nu a iesit. Sau poate prea putin. Asa se face ca si azi ma gandesc la perfectiunea lui.
De atunci, caut mierea asfintiturilor, uneori taria rasariturilor.
Am vazut tablouri superbe si in acele clipe am recunoscut fericirea.
Cred ca stiu de ce iubesc soarele in asfintit: pentru ca rasare iar.
Tags: apus, fericire, asfintit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Hai, curaj!