22 decembrie 2010

Codrul, frate cu romanul

Azi-dimineata am vazut un brad care cara un om - omul nu avea nimic impotriva...

















Un brad cat o casa carat de un om
Abia se vede dintre crengile imbratisate
Omul se simte bine, se crede bonom
Bradul e tot numai ace desi ii e frate.

20 decembrie 2010

Alb


Primii fulgi s-au asternut de ceva vreme, diafani si tacuti ca o mirare de frumos. Entuziasmul pe care l-a starnit caderea lor a trecut, si ei, primii fulgi de nea, albisorii, au fost calcati in picioare cu nepasare.

Ne nastem puri. Incetul cu incetul ne murdarim de tot soiul de ganduri si fapte sau nefapte; negandul ni-l toleram mai usor, daca nu e, nu e.

Cat entuziasm cand ninge prima oara! Cum pica puritatea din cer, cum ni se pare ca ne-am curatat de rele, ne bucuram de parca dupa ce se ridica cortina tesuta rar din stelute albe urmeaza sa ne pice din cer bucurii de nu o sa mai putem sa le ducem.
In fiecare an la fel, aceiasi asteptare, aceiasi bucurie alba, un pic de renastere. Nu e deloc rau.

18 decembrie 2010

Defulare

Daca casa noastra ar avea degete, nu ar misca niciunul fara mine.
Nu ma dau mare, sunt. As vrea sa nu fiu, dar nu se baga nimeni sa-mi ia locul.
Sunt un melc suparat.

15 decembrie 2010

Cafei cu lapte

Cafei cu lapte insemna una-doua rondele de cicoare, lapte si zahar dar nu orice lapte ci lapte proaspat muls in sustariu, cumparat de la cei ce aveau vaci in sat.
Bunicul nu mai tinea vaci, dupa cooperativizare a mai pastrat doua vaci, apoi una, mai tarziu grajdul a ramas gol, ieslea fara fan, doar usa de lemn, imensa si grea, mai pastra in ea amintirea Joianelor, fie tolanite pe jos, pierdute intr-un rumegat fara sfarsit, fie infulecand paiele coborate din pod de bunicul, incurcat pe scara de picioruse mici care voiau si ele in pod.

Culoarea cafeiului cu lapte semana cu culoarea Joianelor si era atat de bun... Cand deschidea bunica cutia de tabla unde tinea tuburile de cicoare incepute, mirosul de cicoare se raspandea in toata incaperea ademenindu-ne subtil la masa, fara ca bunicul sa mai cheme, cum chema de obicei cand masa era gata: "No, dati-va pe langa masa!".

Pe o strada aglomerata dintr-un Bucuresti fara bunic, am zarit intr-o vitrina de Plafar, tuburi de cicoare. M-am repezit sa le cumpar si pana acasa le-am mirosit de zeci de ori. Le-am strans in mana ca pe o comoara nepretuita. Acasa, am incercat sa recompun un miros si un gust din trecut, neasemuitul gust dulce-amarui al cafeiului cu lapte, pe care nu pot sa-l compar cu nimic. Sau pot. Cu viata.

14 decembrie 2010

Tablou cu cerbi

Nu era copac, era un cerb -
Se ramifica peste o ciuta.
Alt cerb in padurea muta
Rage acerb.

Nu e zgomot de copac traznit
E boncaluit de cerb.
Undeva perechea ce i s-a menit
Tremura cu nerv.

Intr-un colt de cer rasare luna,
Se curbeaza si priveste-n jur
Senina ca-ntotdeauna
In straiul ei alb si pur.

13 decembrie 2010

Schimb de link-uri

In copilarie faceam colectie de te miri ce, timbre, bani vechi, servetele, ambalaje de ciocolata, cutii de chibrituri etc. Cu dublurile faceam schimb: iti dau timbrul cu pinguin si-mi dai pe acela cu calut. Corect, nu?

Am crescut mare, m-am facut blogger si am inceput sa primesc propuneri de schimb de link-uri. La inceput nu am percutat, dar la ultima intrebare daca ma intereseaza un schimb de link-uri, mi-am amintit de schimburile din copilarie si de colectiile de altadata. Am realizat, ca, in fond, acum as putea sa fac o colectie inedita.

Mi se pare nostim ca schimburile de altadata s-au nascut fiindca exista o colectie, acum e invers.
"Vrei un schimb de link-uri?" Incepand de azi voi spune "da" si colectia de link-uri va creste. Simplu!

Deci voi insera in blog o rubrica noua: Colectia de link-uri.
Dar sa fie clar: daca cineva vrea schimb, sa fie schimb - o sa verific periodic. Nu accept sa mi se propuna una si sa se faca alta, nu ne fraierim si nu facem lucruri ca sa ne aflam in treaba. In cazul in care, la un moment dat o sa doresc sa desfiintez rubrica cu link-uri, o sa anunt partenerii sa scoata link-ul meu de pe blogul lor.

10 decembrie 2010

Tata si fiu

Ii spusese de nenumarate ori: tata, suna si mata inainte de a veni la noi...
Batranul asa si facea dar uite ca acum a uitat. De sunat, a sunat, dar direct la usa si n-ar fi insistat daca nu-i spunea o vecina care trecea pe palier ca l-a vazut nitel mai devreme pe domnul, ducea gunoiul la ghena, deci e acasa, nu se poate sa nu raspunda.
A sunat, o data, inca o data si inca o data. Nimic.
Batranul a coborat scarile si a iesit din bloc dar parca nu-i venea sa plece, s-a intors cu fata la bloc si a lasat capul pe spate uitandu-se in sus, uite acolo sta, la 3.
Sa mai sune o data?
Lasa, poate doarme, saracul, o fi obosit, sau o fi plecat pe undeva.
Nu era plecat, era acasa. Si nu dormea.
Era ocupat cu noua sa prietena pe care n-avea niciun chef sa i-o prezinte batranului care ii era ca un tata dupa atata amar de vreme de cand era insurat cu fiica-sa.

Acum sa te vad, domnule porc

Tot anul te-ai purtat ca porcul
Si ai bagat de toate-n tine,
Ti-a mers ca porcului, deci, bine.
Acum... ti s-a sfarsit norocul.

Cutitele lungi te asteapta ascutite
Ceaunele mari sunt deja pregatite
E-o pofta generala de jumari
Si de carnati atarnati prin camari.

Grasane, s-a zis cu fericirea...
Te-as ajuta sa evadezi
Dar cica tu, ca porc, visezi
Sa-ti implinesti menirea.

9 decembrie 2010

De la desert la Radio-Sant

Micul Print e un mic tiran. Adesea actioneaza numai in functie de ceea ce are el in cap.
Asa s-a intamplat si cand a trebuit sa puna un titlu unei fotografii.

In desert viata este foarte simpla, exista locuri unde nu sunt drumuri si nici case. Oamenii si-au facut niste adaposturi care sa-i fereasca de soare si furtuni de nisip.
Asa stand lucrurile, cand a numit fotografia, "La drum", micul print a fost malitios. A pus prima denumire care i-a venit in cap, fara sa-i pese de alte lucruri. Si acea denumire i-a venit fiindca nu a putut sa faca abstractie de ceea ce stia; vazuse intr-o tara ca oamenii stau la drum, pe banci, in fata caselor.

In satele regatene ale tarii respective locuitorii nu stau in fata caselor doar duminica, ci mai tot timpul saptamanii si "activitatea" e insotita de o alta: mancatul de seminte. Si nu se sta pe banci, probabil nu au timp sa le faca, se sta pe marginea santului - pe acela l-a facut primaria. Se pare ca stirile din sat si din imprejurimi circula prin acel sant intrucat atunci cand cineva afla ceva spune ca a aflat de la radio-sant.

La drum



7 decembrie 2010

Prin desert



Cand am gasit fantana m-am bucurat tare mult. Dar n-am putut sa scot apa, era prea greu pentru mine. Asa ca m-am asezat putin la umbra zidului de piatra facut ca sa ocroteasca fantana. In desert, fantanile au nevoie sa fie ocrotite. Altfel nisipul le-ar astupa imediat si nimeni n-ar mai sti ca acolo este apa.
Cum ostenisem, imediat ce m-am asezat la umbra m-a cuprins un somn adanc. Aceasta s-a intamplat si fiindca umbra ma mangaia tare placut dupa toata arsita indurata. Cand ti-e foarte greu, simti orice adiere de bine mult mai intens. Daca ti-e bine tot timpul nu mai stii sa pretuiesti starea de bine.
Cand m-am trezit soarele incerca sa o stearga de pe cer. In desert soarele dispare intr-o clipa, daca nu esti atent nici nu apuci sa-ti iei la revedere de la el...



Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 27
Iar de-atunci au trecut, iata, sase ani... Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimanui. Camarazii mei, când m-au vazut, au fost nespus de bucurosi ca mai traiam. Eram îndurerat, dar lor le-am spus: „Sunt ostenit...” Acum mi-a mai trecut putin. Adica... nu chiar de tot. Stiu însa bine ca s-a-ntors acasa, pe planeta lui, deoarece, în revarsatul zorilor, nu i-am mai gasit trupul. Nu era un trup atât de greu... Si mi-e drag, noaptea, sa ascult stelele. E ca si cum as asculta cinci sute de milioane de clopotei...
Numai ca, iata, se petrece un lucru nemaipomenit. Botnitei pe care i-am desenat-o micului print, am uitat sa-i adaug legatoarea de piele. N-o fi putut s-o puna niciodata la botul oii lui. Si-atunci, ma-ntreb: „Oare ce s-a petrecut acolo? Se prea poate ca oaia sa fi mâncat floarea...”
Uneori îmi spune: „De buna seama, nu! Micul print, în fiecare noapte, îsi închide floarea sub clopotu-i de sticla si pazeste bine oaia...” Atunci sunt fericit. Si stelele, toate, râd încetisor.
Alteori îmi spun: „Te mai fura câteodata gândul si-i de-ajuns! A uitat, într-o seara, de clopotul de sticla, ori poate oaia, peste noapte, a iesit din lada ei pe nesimtite...” Si-atunci toti clopoteii se preschimba-n lacrimi!...
Totul, acolo, e învaluit într-o adânca taina. Pentru voi, care de asemeni îl iubiti pe micul print, ca si pentru mine, nimic în univers nu mai ramâne cum a fost, de vreme ce undeva, acolo, nu se stie unde, o oaie, pe care n-o cunoastem, a mâncat, ori ba, un trandafir...
Uitati-va la cer. Întrebati-va: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Si veti vedea cum totul e altfel... Si nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodata ca lucrul acesta e atât de pretios.
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasa si cea mai trista priveliste din lume. E aceeasi priveliste pe care ati vazut-o si cu doua pagini mai înainte, dar eu am desenat-o înca o data, ca sa v-o arat mai bine. În locul acesta micul print s-a ivit pe Pamânt, apoi a disparut.
Uitati-va atent la privelistea aceasta, astfel încât sa fiti siguri ca o veti recunoaste daca într-o buna zi veti calatori prin Africa, în pustiu. Si daca veti ajunge sa treceti si pe acolo, va rog din suflet, nu va grabiti, zaboviti putin în dreptul stelei. Si-atunci, daca vine la voi un copil, daca râde, daca are par de aur, daca nu raspunde când e întrebat, veti ghici desigur cine e. Asa ca fiti buni! Nu ma lasati sa fiu atât de trist: scrieti-mi deîndata ca s-a-ntors...

* * *

Sfarsit

6 decembrie 2010

Dimineti de duminica

- Ce faci, citesti?
- Dupa cum se vede! ii raspunde el, deranjat chipurile, ca si cand ar fi ignorat ca s-a trezit si ea, lucru pe care chiar daca ar fi vrut nu ar fi avut cum sa-l faca, pentru ca ea, imediat ce "invia", devenea un mecanism incomod. Fie se intindea "cu zbarnait" adica isi incorda trupul si membrele si emitea un fel de zbarrr, fie zicea: "gata, m-am trezit!" si se ridica in sezut pentru ca imediat dupa aceea sa se pravaleasca pe perna, sa se culce la loc, uite asa, ca sa dea cu tifla zilei care voia sa fie inceputa si de care ei putin ii pasa - nu voia s-o inceapa, si pace, ca sa se razbune pe zilele lucratoare.
Se culca la loc e un fel de a spune...Nu statea locului mai mult de-o clipa, timp in care se prefacea ca doarme si ca sforaie rasunator, apoi radea de propriile sunete. Dupa ce termina cu zbarnaitul sau galgaielile de ras, gasea, neaparat, altceva de facut, ca acum, cand, labartandu-se in tot patul, prinse a se vaicari:
- Nu mai am loc in pat, m-am marit peste noapte, ce ma fac?...
- Nu mai spune! Te-ai marit! spuse el si lasa cartea din mana, ia sa vedem noi cum te-ai marit.
Si se apuca s-o masoare, cu sarutari, din cap pana-n picioare.

* * *

O alta duminica...
- A, deja te-ai trezit? De ce te uiti pe fereastra? Ce vezi? - rosti ea rapid o serie scurta de intrebari.
- Nimic, ce sa vad!
- Atunci de ce te mai uiti?
- Nici nu te-ai trezit bine si esti intrebacioasa...
- Esti morocanos? - il intreaba, ingrosandu-si glasul.
- Nu sunt morocanos - raspunde.
- Nu sunt morocanos - il ingana ea.
- Ce faci, ma ingani?
- Ce faci, ma ingani?
- O fi vreun ecou in casa asta, zice el siret, capituland.
- N-o fi! striga ea si sare langa el apucandu-i o ureche si tragand-o usor in sus, ca un fel de mustrare.

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 26
În preajma acelei fâtâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatra. A doua zi spre seara, pe când ma înapoiam de la treburile mele, l-am zarit înca de departe pe micul meu print, sezând acolo, sus, cu picioarele atârnând în gol.
Si l-am auzit vorbind:
- Cum adica, nu-ti aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici.
Fara îndoiala, i-a raspuns un glas de undeva, caci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Înca nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul print vorbi din nou:
- ... bineînteles. Ai sa vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât sa ma astepti acolo. Am sa vin la noapte.
Ma aflam la douazeci de metri departare de zid si înca nu vedeam nimic. Micul print mai spuse, dupa o tacere:
- Ai venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar multa vreme?
M-am oprit cu inima strânsa, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau sa cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înaltat spre micul print, un sarpe boa din aceia galbeni, care te rapun în treizeci de secunde. Cautându-ma prin buzunar, ca sa-mi scot revolverul, am început sa alerg, însa sarpele, la zgomotul pe care-l faceam, se lasa usor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântâna tâsnitoare care moare, si, fara sa se prea grabeasca, se furisa printre pietre, cu un fosnet marunt si metalic.
Am ajuns la zid, abia în clipa când sa-l prind în brate pe prostutul meu de print micut, care se facuse alb ca zapada.
- Ce nazbâtie mai e si asta? Acuma-mi stai de vorba si cu serpii!
I-am desfacut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apa pe la tâmple si i-am dat sa bea. Si nu ma mai încumetam sa-i pun nici o întrebare. El, privindu-ma cu ochi patrunzatori, îsi petrecu bratele pe dupa gâtul meu. Simteam cum îi bate inima, asemeni unei pasari care moare, când ai împuscat-o. Îmi vorbi:
- Ma bucur ca ai descoperit ce-i trebuia masinii tale. Vei putea sa te întorci acasa...
- De unde stii?
Voisem tocmai sa-l înstiintez ca, în ciuda tuturor asteptarilor, izbutisem sa-mi repar avionul!
Nu-mi dadu nici un raspuns la întrebare, ci adauga:
- Azi ma întorc si eu acasa...
Pe urma, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai greu...
Îmi dadeam seama ca se va întâmpla ceva cu totul neobisnuit. Îl strângeam în brate ca pe un copilas si-mi parea, cu toate astea, ca luneca în jos, ca-ntr-o genune, si nu puteam sa fac nimic ca sa-l opresc.
Avea o privire adânca, pierduta-n departari:
- Am cu mine oaia. Si lada pentru oaie. Si botnita...
Si surâse cu tristete.
Am asteptat asa, un timp îndelungat. Simteam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ti-a fost frica, puisor...
Fireste ca-i fusese frica! Dar a râs încetisor:
- Diseara o sa-mi fie si mai frica...
Din nou mi-a dat fiori de gheata simtamântul ca avea sa se întâmple ceva de neînlaturat. Si-am înteles atunci ca niciodata n-as putea sa ma împac cu gândul ca n-am sa-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântâna în pustiu.
- Puisor, mai vreau sa te aud râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde am cazut anul trecut...
- Nu-i asa, puisor, ca nu-i decât un vis urât, povestea ta cu sarpele, si cu întâlnirea, si cu steaua...
El însa n-a raspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...
- Desigur...
- La fel e si cu floarea. Daca te-ai îndragostit de-o floare, care se gaseste pe o stea, ti-e drag, noaptea, sa te uiti pe cer. Toate stele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e si cu apa. Apa din care mi-ai dat tu sa beau era asemeni unei melodii, datorita scripetelui si funiei... ti-aduci aminte... era buna...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuta, ca sa-ti arat unde se afla. E mai bine asa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Asa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Si-apoi, as vrea sa-ti fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah! puisor, puisor, îmi place când aud râsul asta!
- Chiar el va fi si darul meu... va fi asa cum e apa...
- Ce vrei sa spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii. Pentru unii, cei care calatoresc, stelele sunt calauze. Pentru altii, sunt numai niste luminite. Savantii vad în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucati de aur. Însa toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Ce vrei sa spui?
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca si când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa râda!
Si-a râs din nou.
- Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îti va fi dor sa râdem împreuna. Si vei deschide uneori fereastra, asa, numai de drag... Iar prietenii tai se vor mira, vazându-te ca râzi de câte ori te uiti pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele ma fac sa râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna ca ti-am jucat un renghi grozav...
Si-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca si când, în loc de stele, ti-as fi daruit o sumedenie de clopotei ce stiu sa râda...
Si-a râs din nou. Pe urma iarasi a devenit serios:
- La noapte... stii... sa nu mai vii.
- N-am sa ma despart de tine.
- Ti se va parea ca sufar... voi parea întrucâtva ca mor. Asa se-ntâmpla. Nu veni sa vezi, nu merita...
- N-am sa ma despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Daca-ti spun aceste lucruri... e din pricina sarpelui. Nu e bine sa te muste... Serpii sunt niste lighioane rautaciose. Niste lighioane care pot sa te muste numai din placere...
- N-am sa ma despart de tine.
Însa ceva îl linisti:
- E drept, ca, pentru a doua muscatura, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am vazut când a plecat. A fugit pe nesimtite. Când am izbutit sa-i dau de urma, mergea întins, cu pas grabit. Nu mi-a spus decât:
- A! esti aici...
Si m-a luat de mâna. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rau ai facut. Te va îndurera. Îti va parea ca am murit, dar nu va fi adevarat...
Eu nu spuneam nimic.
- Întelegi. E prea departe. Nu pot ca car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însa ca un învelis vechi si parasit. Un învelis vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totusi, se mai osteni sa-mi spuna:
- Stii, va fi placut. Si eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi niste fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da sa beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopotei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
Si a tacut si el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasa-ma sa fac un pas numai eu singur!
Si s-a asezat, deoarece i se facuse frica.
A mai rostit:
- Stii... floarea mea... eu sunt raspunzator de ea. Si e atât de plapânda! Si e atât de nestiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toata, ca sa se apere de lume...
M-am asezat si eu, caci nu ma mai tineau picioarele.
A zis:
- Iata... asta-i tot...
A mai sovait putin, apoi s-a ridicat. A facut un pas. Eu n-am putut sa ma clintesc din loc. Pe urma, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbena pe lânga glezna lui. A ramas o clipa nemiscat. N-a tipat. S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac. Si nici un zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac.

Ultimul capitol

5 decembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 25
- Oamenii, zise micul print, se înfunda în trenurile lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se framânta si se sucesc de colo-colo.
Si adauga:
- Nu merita atâta osteneala...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semana deloc cu fântânile sahariene.
Fântânile sahariene sunt niste simple gropi sapate în nisip. A noastra era aidoma unei fântâni de tara. Prin partile acelea însa nu se afla nici un sat, iar mie mi se parea ca visez.
- Ciudat, îi spusei micului print, sunt toate gata pregatite: scripetele, ciutura si funia...
El râse, apuca de funie si puse scripetele în miscare. Si scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce vântul a adormit o vreme îndelungata.
- I-auzi, zise micul print, noi trezim fântâna si ea cânta...
Nu voiam ca el sa se osteneasca.
- Lasa-ma pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afara ciutura, încet, pâna-n dreptul ghizdului. Am asezat-o deasupra, cumpanind-o bine. Cântecul scripetelui îmi staruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul print, da-mi sa beau...
Iar eu atunci am înteles ce cautase!
I-am dus ciutura la gura. El închise ochii si bau. Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda bratelor mele. Era precum un dar de buna pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul noptii si duiosia zâmbetelor alcatuiau întreaga stralucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul print, cresc cinci mii de trandafiri într-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce cauta...
- Nu gasesc, i-am raspuns.
- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit într-o singura floare sau într-un strop de apa...
- De buna seama, i-am raspuns eu.
Si micul print adauga:
- Ochii însa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti!
Bausem si eu. Rasuflasem usurat. Nisipul, în revarsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, ma facea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de neliniste...
- Trebuie sa-ti tii fagaduinta, îmi spuse cu blândete micul print, care din nou se asezase lânga mine.
- Ce fagaduinta?
- Stii tu... o botnita pentru oaia mea... eu sunt raspunzator de floarea aceea!
Am scos schitele desenelor din buzunar. Micul print le zari si zise, râzând:
- Baobabii tai cam seamana cu niste verze...
- Vai!
Si eu care eram asa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamana cu niste coarne... sunt prea lungi!
Si iarasi râse.
- Esti nedrept, baietas, eu nu ma pricepeam sa desenez nimic altceva în afara de serpi boa întregi si serpi boa spintecati.
- A, da! merge si-asa, zise el, copiii stiu.
Asa ca desenai o botnita. Si, dându-i-o, simtii cum mi se frânge inima.
- Nu înteleg ce ai de gând.
El însa nu-mi raspunse. Rosti:
- Stii, când am cazut eu pe Pamânt... mâine e un an de-atunci...
Apoi, dupa o lunga tacere, adauga:
- Am cazut pe-aici, pe-aproape...
Si se îmbujora.
Si iarasi, fara sa înteleg de ce, ma încerca o amaraciune ciudata. În mine, totusi, se isca o întrebare:
- Nu din întâmplare, asadar, în dimineata când te-am cunoscut, acum o saptamâna, te plimbai asa, de unul singur, la mii de leghe de orice asezare omeneasca!
Te întorceai la locul caderii?
Micul print se îmbujora din nou.
Iar eu adaugai sovaitor:
- Poate fiindca se-mplineste anul?...
Micul print din nou se-mbujora. El niciodata nu raspundea la întrebari, dar daca te îmbujorezi înseamna „da”, nu-i asa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teama...
El însa îmi spuse:
- Acum trebuie sa lucrezi. Trebuie sa te întorci la masina ta. Eu te astept aici.
Vino înapoi mâine seara...
Mie însa nu-mi trecu nelinistea. Îmi aminteam de vulpe. Esti în pericol sa mai si plângi putin, daca te-ai lasat îmblânzit...

Capitoul urmator

3 decembrie 2010

Clipe de neuitat

Abia iesita din gaoacea calda a patului il cauta din priviri si-l regasea cand el era deja langa usa, gata de plecare, proaspat ras, raspandind un miros placut de ceva cu care se dadea dupa ras.
Ei nu-i trebuia mult sa se scuture de somn, si, devenita vioaie, sa-i arda de joaca.
Il pandea, si, cand era pe punctul de a apasa clanta, intreba moale:
- Ce faci, pleci?
De parca nu in fiecare zi, aproximativ la aceeasi ora se petrecea plecarea la serviciu, intai el, apoi ea - cu mult mai tarziu.
Simtea cand el e foarte grabit si ii placea la nebunie sa ignore graba lui, sa i se strecoare pe sub brat, pisiceste, de undeva din spatele lui si sa i se cuibareasca la piept. Statea cateva clipe cuminte apoi incepea sa se lateasca ca si cand daduse acolo de pernuta preferata si are de gand sa traga un pui de somn.
El, invins, amana plecarea apoi abandona orice din afara lor si o tinea la piept cu o rabdare infinita pana ce ea il lasa sa revina cu picioarele pe pamant.

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 24
Ne aflam în cea de-a opta zi, de când ramasesem în pana în pustiu si, în timp ce ascultam povestea cu negutatorul, sorbisem si cel din urma strop al proviziei mele de apa.
- Vai! i-am spus micului print, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu înca nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de baut si as fi la rându-mi fericit de-as putea porni în liniste spre o fântâna!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu baiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum asa?
- Pentru ca avem sa murim de sete...
El nu m-a înteles; mi-a raspuns:
- E bine sa ai un prieten, chiar daca e sa mori. Eu, unul, sunt tare bucuros ca m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-si da seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodata nu-i e foame si nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însa s-a uitat la mine si mi-a raspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Si mie mi-e sete... sa cautam o fântâna...
Ma încerca o moleseala: n-are nici un rost sa cauti o fântâna, la voia întâmplarii, prin pustiul fara de sfârsit. Cu toate acestea, porniram la drum. Si-am mers astfel ore de-a rândul, tacuti, pâna când se lasa noaptea si începura sa se-aprinda stelele. Eu le zaream ca prin vis, caci din pricina setei ma cuprinsese o usoara ameteala. Cuvintele micului print îmi jucau în minte:
- Adica si tie ti-e sete? l-am întrebat.
El însa nu mi-a dat raspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi buna si pentru suflet...
Nu întelegeam ce vrea sa spuna, dar am tacut... Stiam prea bine ca nu trebuia sa-i pun întrebari.
Ostenise. Se aseza. M-am asezat si eu alaturi. Si, dupa o tacere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorita unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am raspuns: „De buna seama”, si m-am uitat, fara sa spun nimic, la undele nisipului batut de luna.
- E frumos pustiul, adauga el.
Si era adevarat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Si cu toatea astea, ceva straluceste în linistea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul print, fiindca undeva ascunde o fântâna...
Am fost uimit ca înteleg deodata tainica stralucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casa straveche si legenda spunea ca acolo s-ar afla ascunsa o comoara. Bineînteles ca nimeni nu i-a dat de urma niciodata, poate nici n-a cautat-o nimeni. Ea însa fermeca întreaga casa. Caci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taina...
- Da, i-am spus eu micului print, fie ca e vorba despre o casa, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le da frumusete ramâne nevazut.
- Ma bucur, zise el, ca esti de aceeasi parere cu vulpea mea.
Cum micul print a adormit, l-am luat în brate si am pornit din nou la drum. Eram înduiosat. Mi se parea ca port o gingasa comoara. Mi se parea chiar ca niciodata pe pamânt nu se aflase ceva mai gingas. Ma uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palida, la ochii lui închisi, îi priveam suvitele de par ce-i tremurau în vânt si ma gândeam:
„Ceea ce vad eu aici nu e decât învelisul. Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...”
Cum un surâs usor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce ma înduioseaza atât de mult la acest print adormit e credinta lui fata de o floare, e icoana unei flori ce straluceste înlauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si atunci când doarme... Si banuiam în el o gingasie si mai mare. Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice adiere e în stare sa le stinga...
Si tot mergând asa, am dat, în revarsatul zorilor, peste fântâna.

Capitolul urmator

2 decembrie 2010

Efervescenta nostalgiilor

Nostalgii hraparete ne sugruma si ne tin pe loc, din cand in cand. De ce, de unde vin si unde se duc dupa ce-si fac de cap dictandu-ne ce sa facem, nu conteaza. Conteaza puterea lor, usurinta cu care ne iau si ne duc cu ele. Mai tarziu, ne leapada. O fac fara scrupule si firesc - cum ar spune, cineva, buna ziua.

1 decembrie 2010

Eu, ce sa-ti doresc?

Mai e putin si se termina Ziua Nationala a Romaniei.
M-am luat cu una-alta si nu m-am gandit deloc la tine, ţara, cu toate ca mi s-a zis si am zis "La multi ani!".
Acum, inainte de a ma trage la somn, mi se invarte prin cap poezia lui Eminescu "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie". Am recitat-o, in gand, cu un soi de evlavie. Apoi m-am oprit brusc.
Eu ce sa-ti doresc? Care e primul lucru care imi vine in cap, sa ti-l doresc?
Uite, Românie, eu iti doresc sa nu ramai fara fiii tai.
Acesta e primul lucru care mi-a venit in cap, sa ti-l doresc.
Si... ti-am desenat un steag.

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 22
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise acarul.
- Ce faci aici? zise micul print.
- Triez calatorii în pachete de câte o mie, zise acarul. Dau drumul trenurilor, care-i poarta când la dreapta, când la stânga.
Si un rapid straluminat, bubuind ca tunetul, cutremura cabina acelor.
- Sunt tare grabiti, zise micul print. Ce anume cauta?
- Nici chiar omul de la locomotiva nu stie, zise acarul.
Si al doilea rapid straluminat trecu, bubuind, în partea cealalta.
- Se si întorc? întreba micul print.
- Nu sunt aceiasi, zise acarul. Acestia vin în locul celorlalti.
- Erau nemultumiti acolo unde se aflau?
- Niciodata nu esti multumit unde te afli, zise acarul.
Si bubui tunetul celui de-al treilea rapid straluminat.
- Acestia au pornit în urmarirea calatorilor dintâi? întreba micul print.
- Nu urmaresc nimic, zise acarul. Dorm acolo, înauntru, ori poate stau si casca. Numai copiii îsi turtesc nasul de ferestre.
- Numai copiii stiu ce cauta, rosti micul print. Ei îsi împart timpul cu o papusa de cârpa si ea devine foarte pretioasa, si daca cineva le-o ia, încep sa plânga...
- Au noroc, zise acarul.

Capitolul 23
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise negutatorul.
Era un negutator de hapuri perfectionate, care potolesc setea. Înghiti câte unul pe saptamâna si nu mai simti nevoia sa bei.
- Pentru ce le vinzi? zise micul print.
- Aduc o mare economie de timp, zise negutatorul. Expertii au facut un calcul. Economisesti cincizeci si trei de minute pe saptamâna.
- Si ce poti sa faci cu aceste cincizeci si trei de minute?
- Fiecare face ce vrea...
„Eu, îsi spuse micul print, daca as avea de irosit cincizeci si trei de minute, as porni în liniste spre o fântâna.”

Capitolul urmator

30 noiembrie 2010

Castelul de la Viscri

Cailor, mai e mult pan' la castel?





I-am lasat sa treaca pe partea cealalta a drumului, chemati de o amintire de iarba.
Curand am zarit castelul - de fapt, o biserica-cetate asa cum sunt mai multe in Ardeal.



Pana la el am strabatut o ulita lata marginita de frumoase case sasesti.





Satul parea pustiu. Mai aproape de castel, doua femei, una tanara si una batrana si doi copii frumosi ne priveau de pe marginea drumului.
- Buna ziua! Am venit sa vedem si noi castelul...poate il vedem si pe regele Charles, glumim.
- Apai nu sade aici...are in sat o casa, mai la vale, una albastra...Numa' ce-o fo'...
- Se afla cand vine? Se face zarva?
- No, apai cine are treaba lui! Ii o femeie care grijeste la căşile lui...
- Il iubesc oamenii?
- Iubeste bruşul! Ca o stricat apa cu veceaole; pana acum nime' n-o murdarit apa raului...
Am urcat spre castel lasand pe mai tarziu aflarea locului unde sta regele Charles cand vine la Viscri.



Catelul ne-a intampinat sigur pe el, solid si maret. Era o desfatare sa-l privesti in linistea aceea desavarsita. Iar peisajul cu case de dincolo de zidurile lui iti zgandare partea aceea din tine care ravneste sa se pierda pe acolo, pe undeva...Si sa ramana.







Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 21
Chiar atunci sosi si vulpea:
- Buna ziua, zise vulpea.
- Buna ziua, raspunse cuviincios micul print întorcându-se, dar nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub mar...
- Cine esti tu? zise micul print. Esti tare frumoasa...
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine, o pofti micul print. Sunt atât de trist...
- Nu pot sa ma joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzita.
- A! Iarta-ma, rosti micul print.
Dar dupa un rastimp de gândire, adauga:
- Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Nu esti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauti pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul print. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au pusti si vâneaza. E foarte neplacut! Mai cresc si gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
- Nu, zise micul print. Caut prieteni. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- E un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. Înseamna „a-ti crea legaturi”...
- A-ti crea legaturi?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu esti deocamdata pentru mine decât un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o suta de mii de alte vulpi. Dar daca tu ma îmblânzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman în lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman în lume...
- Încep sa înteleg, zise micul print. E undeva o floare... mi se pare ca m-a îmblânzit...
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pamânt întâlnesti tot soiul de lucruri...
- O! Dar nu e pe Pamânt, zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânatori?
- Nu.
- Interesant. Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavârsit, suspina vulpea.
Vulpea însa se întoarse la gândurile ei:
- Viata mea e vesnic aceeasi. Eu vânez gainile, pe mine ma vâneaza oamenii.
Toate gainile se aseamana între ele, si toti oamenii se aseamana între ei. Asa ca ma cam plictisesc. Dar daca tu ma îmblânzesti, viata mi se va însenina. Voi cunoaste sunetul unor pasi deosebiti de-ai tuturora. Pasii altora ma fac sa intru sub pamânt. Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie. Si-apoi, priveste! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu manânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Si asta-i trist! Tu însa ai parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când ma vei fi îmblânzit! Grâul, auriu si el, îmi va aminti de tine. Si-mi va fi nespus de draga murmurarea vântului prin grâu... Vulpea tacu si se uita la micul print.
- Te rog... îmblânzeste-ma, zise apoi.
- Bucuros as vrea, raspunse micul print, numai ca nu prea am timp. Am de cautat prieteni si o multime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoastem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum însa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, îmblânzeste-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare, raspunse vulpea. La început, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, în iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neîntelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce în ce mai aproape de mine...
A doua zi, micul print veni din nou.
- Ar fi fost mai bine daca veneai si astazi la aceeasi ora, zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza, eu înca de la ora trei voi începe sa fiu fericita. Si cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericita ma voi simti. La ora patru, ma va cuprinde un framânt si o neliniste: voi descoperi cât pretuieste fericirea! Dar daca vii la voia întâmplarii, niciodata nu voi sti la care ceas sa-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E înca un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile, o ora, de celelalte ore. De pilda, vânatorii mei au un rit. Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunata! Ma plimb si eu atunci, pâna la vie. Daca vânatorii s-ar duce la joc la voia întâmplarii, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-as mai avea niciodata vacanta.
Si-asa micul print îmblânzi vulpea. Iar când ora despartirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea... Am sa plâng.
- Din vina ta, zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul, ci numai tu ai vrut sa te-mblânzesc...
- Asa e, zise vulpea.
- Dar ai sa plângi! zise micul print.
- Asa e! zise vulpea.
- Si-atunci nu dobândesti nimic din asta!
- Ba dobândesc, zise vulpea, datorita culorii grâului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta nu are-n lume seaman. Întoarce-te apoi la mine, sa-ti iei ramas bun, iar eu îti voi darui o taina.
Micul print se duse sa mai vada o data trandafirii.
- Voi nu semanati întru nimic cu floarea mea, voi înca nu sunteti nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-ati îmblânzit pe nimeni. Sunteti asa cum era si vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o suta de mii. Eu însa mi-am facut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seaman.
Si florile se rusinara.
- Sunteti frumoase, dar sunteti desarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea, fireste, un trecator de rând ar crede ca e asemeni voua. Ea însa singura e mai de pret decât voi toate laolalta, fiindca pe ea am adapostit-o sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindca pentru ea am ucis omizile (în afara doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lauda, ori câteodata chiar si cum tacea. Fiindca ea e floarea mea.
Si se duse înapoi la vulpe.
- Ramâi cu bine, zise el...
- Te du cu bine, zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor, spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul împartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atât de pretioasa.
- Numai timpul împartit cu floarea mea... facu micul print, ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea. Tu însa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea... spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.

Capitolul urmator

In scara blocului

- Buna ziua, sa traiti!
- Ai dreptate, zise, in loc de raspuns, presedintele comitetului de locatari, amaratului care repara ceva in scara blocului, subalternul lui, calitate pe care o dobandise in virtutea faptului ca soata lui era femeia de serviciu a blocului.
Omului ii scapa incercarea de a fi spiritual a presedintelui comitetului de locatari; nu stia ce sa creada, de ce nu-i raspunde, ca tot omul, la buna ziua, l-o fi suparat ceva? Nu, nu credea ca domnul presedinte era suparat, doar ii daduse dreptate. Lua ciocanul in mana si continua sa-si vada de treaba, multumit.

29 noiembrie 2010

Inspiratie

Se framanta sa gaseasca un slogan, un simbol grozav, care sa vorbeasca despre Romania, despre locuitorii ei calzi, ospitalieri, despre frumusetile naturale, mare, munte, codrii seculari...Sa fie un mesaj neaos, diferit de tot ce exista sau a existat vreodata. Intr-o zi cautarile au luat sfarsit. Pe foaia de hartie aparuse schita unui desen: un vampir cu gura plina de sange - muscase din gatul victimei pe care o tinea inca in gheare.
Dedesubt, mesajul: Dracula still waiting for you...Semnat, Romania.

Micul print de Antoine de Saint- Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 18
Micul print strabatu pustiul si nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnata.
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întreba cuviincios micul print.
Floarea, cândva, vazuse trecând pe-acolo o caravana.
- Oamenii? Sa tot fie, cred, vreo sase-sapte la numar. Cu ani în urma, i-am zarit o data... Nu se stie însa niciodata unde-i poti gasi. Îi poarta vântul. Ei nu au radacini, si asta-i stinghereste mult.
- Ramâi cu bine, rosti micul print.
- Te du cu bine, zise floarea.

Capitolul 19
Micul print se urca pe un munte înalt. Singurii munti pe care-i vazuse el vreodata erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar pâna la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scaunel. „De pe un munte ca asta de înalt, îsi zise el atunci, am sa vad dintr-o privire toata planeta si pe toti oamenii”. Însa nu zari decât colturi de stânca, foarte ascutite.
- Buna ziua, zise micul print oarecum la întâmplare.
- Buna ziua... Buna ziua... Buna ziua... raspunse ecoul.
- Cine sunteti voi? zise micul print.
- Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... raspunse ecoul.
- Fiti prietenii mei, sunt singur, zise el.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... raspunse ecoul.
„Ce planeta caraghioasa! se gândi el atunci. Numai uscaciune, numai piatra colturoasa, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât sa-ngâne ceea ce le spui... Acasa, eu am o floare: vorbea întotdeauna ea întâi...”

Capitolul 20
Iata însa ca veni si clipa când, dupa ce umbla o vreme îndelungata prin nisip, pe stânci si prin zapezi, micul print, într-un sfârsit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Buna ziua, spuse el.
Se afla într-o gradina de trandafiri înfloriti.
- Buna ziua, zisera trandafirii.
Micul print îi privi. Toti erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteti voi? îi întreba el înmarmurit.
- Noi suntem trandafiri, zisera trandafirii.
- Vai! facu micul print.
Si se simtea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise ca era, în univers, singura în felul ei. Si iata ca se mai aflau aici cinci mii, toate semanând cu ea, într-o singura gradina!
„Tare s-ar mai socoti jignita, îsi zise el, daca ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse si s-ar preface chiar ca moare, ca sa scape de rusine. Iar eu as fi, desigur, nevoit sa ma prefac c-o îngrijesc, pentru ca altminteri, ca sa ma îndurereze si pe mine, s-ar lasa sa moara cu-adevarat...”
Apoi îsi zise mai departe: „Ma credeam înavutit cu o floare fara seaman, si iata ca n-am decât o floare de rând. Cu asta numai si cu trei vulcani, care-mi vin doar pâna la genunchi si dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare print...”
Si, culcat în iarba, plânse.

Capitolul urmator

27 noiembrie 2010

Vampirii - niste fiinte agreabile

Am gasit mai multe fotografii pe care le-am facut in martie 2010 in cateva locuri din Oltenia subcarpatica. E o zona interesanta, mai putin cunoscuta. Deocamdata, fiindca a trecut miezul noptii am ales 3 poze, potrivite pentru aceasta ora din noapte.

Unul din grupurile coloniei de lilieci din Pestera
Polovraci-Gorj (sapata de raul Oltet in banda de
calcare jurasice a Muntilor Capatanii)



Lilieci rasfirati


Seful coloniei


"Seful" coloniei de lilieci hiberneaza ceva mai departe de locul unde se termina grupurile de lilieci, ca sa-i pazeasca. Poate n-o sa va vina sa credeti dar dumnealui e un tip sociabil (sef, deh). S-a invatat cu turistii, nu-l deranjeaza blitul, ba chiar pozeaza. Ghida l-a intrebat ce mai face si el a chitait ceva pe limba lui. Daca insisti cu conversatia isi trage aripile peste cap - semn ca e timpul sa-l lasi in pace. Si-l lasi, prea e mic si necajit.
Pana la urma vampirii nu-s asa inspaimantatori...

26 noiembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint- Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 14
Cea de-a cincea planeta era cu totul neobisnuita. Era cea mai mica dintre toate. Cuprindea numai atâta loc cât sa încapa pe ea un felinar si un lampagiu. Micul print nu izbutea sa înteleaga la ce putea fi de folos un felinar si-un lampagiu undeva, pe cer, pe o planeta fara case si fara locuitori. Cu toate acestea, îsi spuse:
„Se prea poate ca omul acesta sa fie un nerod. E totusi mai putin nerod decât regele, decât vanitosul, decât businessmanul si decât betivul. Munca lui macar are o noima. Când îsi aprinde felinarul, e ca si cum ar face sa se mai nasca o stea sau o floare. Când îsi stinge felinarul, îsi adoarme floarea sau steaua. O îndeletnicire foarte frumoasa. Cu adevarat folositoare de vreme ce-i frumoasa.”
Când ajunse pe planeta, îl saluta cuviincios pe lampagiu:
- Buna ziua. De ce-ai stins felinarul?
- Consemnul, raspunse lampagiul. Buna dimineata.
- Cum asa consemnul?
- Consemnul sa-mi sting felinarul. Buna seara.
Si iar îl aprinse.
- Dar de ce l-ai aprins iar?
- Consemnul, raspunse lampagiul.
- Nu pricep, zise micul print.
- Nu-i nimic de priceput, zise lampagiul. Consemnul e consemn. Buna dimineata. Si îsi stinse felinarul.
Apoi îsi sterse fruntea cu o batista cu patratele rosii.
- Am o meserie cumplita. Cândva, avea si ea o chibzuiala. Dimineata stingeam, iar seara aprindeam. Îmi ramânea restul zilei, ca sa ma odihnesc, si restul noptii, ca sa dorm...
- Si pe urma s-a schimbat consemnul?
- Consemnul nu s-a schimbat, zise lampagiul. Tocmai asta e nenorocirea! De la an la an, planeta s-a învârtit din ce în ce mai repede, iar consemnul nu s-a schimbat!
- Si-atunci? zise micul print.
- Si-atunci, pentru ca acum se învârteste o data pe minut, eu nu mai am o clipa de odihna. Aprind si sting o data pe minut!
- Asta-i nostim! La tine zilele tin un minut!
- Ba nu e nostim deloc, zise lampagiul. A trecut o luna de când stam de vorba.
- O luna?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Buna seara. Si iar aprinse felinarul.
Micul print se uita la el. Îi era drag lampagiul acela atât de credincios consemnului. Îsi aduse aminte de apusurile de soare, în cautarea carora el însusi se ducea odinioara, mutându-se cu scaunul din loc. Vru sa-si ajute prietenul:
- Stii... cunosc eu un mijloc prin care sa te odihnesti ori de câte ori vei vrea...
- Totdeauna vreau, zise lampagiul. Caci poti sa fii credincios si lenes totodata.
Micul print adauga:
- Planeta ta e atât de mica, încât daca faci trei salturi, ai înconjurat-o. N-ai decât sa umbli mai încet, astfel încât sa fii mereu în soare. Când vei vrea sa te odihnesti, umbla... iar ziua are sa tina cât ai sa vrei tu.
- Nu-mi ajuta mare lucru, zise lampagiul. Ceea ce îmi place mie la viata e sa dorm.
- Nu-i chip, zise micul print.
- Nu-i chip, zise si lampagiul. Buna dimineata. Si îsi stinse felinarul.
„Pe acesta, zise micul print, în vreme ce îsi urma calatoria, pe acesta l-ar dispretui toti ceilalti: regele, vanitosul, betivul si businessmanul. Cu toate acestea, e singurul care nu mi se pare caraghios. Poate fiindca se îngrijeste de altceva decât de sine însusi.”
Ofta cu parere de rau si îsi mai spuse:
„E singurul cu care puteam sa ma împrietenesc. Planeta lui e într-adevar atât de mica. Nu e loc pentru doi insi...”
Lucrul pe care micul print nu îndraznea sa si-l marturiseasca nici siesi era ca lui îi parea rau pentru aceasta binecuvântata planeta, mai cu seama din pricina celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douazeci si patru de ore!

Capitolul 15
Cea de-a sasea planeta era o planeta de zece ori mai mare. Traia pe ea un Domn batrân care scria niste carti uriase.
- Ia te uita! Vine un explorator! striga el când îl zari pe micul print.
Micul print se aseza pe masa, ca sa mai rasufle putin. Calatorise pâna acum atât de mult!
- Dincotro vii? îl întreba Domnul cel batrân.
- Ce-i cartea asta groasa? zise micul print. Ce faceti dumneavoastra aici?
- Sunt geograf, zise Domnul cel batrân.
- Ce este un geograf?
- E un savant care stie unde se afla marile, fluviile, orasele, muntii si pustiurile.
- Foarte interesant, zise micul print. În sfârsit, o meserie adevarata! Si arunca o privire de jur-împrejur pe planeta geografului. Nu mai vazuse niciodata o planeta atât de mareata.
- Este tare frumoasa planeta dumneavoastra. Se gasesc si oceane pe-aici?
- N-as putea sa stiu, spuse geograful.
- Oh! (Micul print era dezamagit) Dar munti?
- N-as putea sa stiu, zise geograful.
- Dar orase, si fluvii, si pustiuri?
- Nici asta n-as putea sa-ti spun, zise geograful.
- Dar dumneavoastra sunteti geograf!
- Întocmai, zise geograful, numai ca eu nu sunt explorator. Duc mare lipsa de exploratori. Nu geograful e acela care face numaratoarea oraselor, a fluviilor, a marilor, a oceanelor si a pustiurilor. Geograful e un om prea important ca sa hoinareasca. El nu-si paraseste biroul, ci vin exploratorii la el. Le pune întrebari si îsi face însemnari dupa amintirile lor. Iar daca amintirile vreunuia i se par demne de luat în seama, geograful pune sa se faca cercetari cu privire la moralitatea exploratorului.
- Si de ce, ma rog?
- Pentru ca daca un explorator ar minti, în cartile de geografie s-ar produce catastrofe. La fel si în cazul unui explorator care ar bea prea mult.
- Cum asa? întreba micul print.
- Pentru ca betivii vad dublu. Geograful, atunci, ar însemna doi munti, acolo unde de fapt nu se afla decât unul singur.
- Stiu pe cineva, zise micul print, care ar fi un prost explorator.
- Se poate. Cum ziceam, daca moralitatea exploratorului pare multumitoare, se trece la cercetari în legatura cu descoperirea lui.
- Se duce cineva acolo, ca sa vada?
- Nu. E prea multa bataie de cap. I se cere însa exploratorului sa aduca probe.
Daca, de pilda, e vorba despre descoperirea unui munte, i se cere sa aduca niste pietre mari.
Deodata, geograful se tulbura:
- Ei, dar tu vii de departe! Tu esti explorator! Fa-mi o descriere a planetei tale!
Si geograful, dupa ce-si deschise registrul, îsi ascuti creionul. Povestirile exploratorilor sunt însemnate mai întâi cu creionul. Ca sa fie însemnate cu cerneala, se asteapta pâna când exploratorul vine cu probele.
- Asadar? întreba geograful.
- O! La mine, zise micul print, nu prea ai ce vedea, e loc putin de tot. Am trei vulcani. Doi vulcani activi si un vulcan stins. Însa nu se stie niciodata.
- Nu se stie niciodata, zise geograful.
- Mai am si o floare.
- Noi nu însemnam florile, zise geograful.
- Cum asa? E tot ce poate fi mai frumos!
- Pentru ca florile sunt efemere.
- Ce înseamna „efemere”?
- Geografiile, zise geograful, sunt cartile cele mai de pret dintre toate cartile.
Ele nu se învechesc niciodata. Se întâmpla foarte rar ca un munte sa-si schimbe locul. Foarte rar un ocean se goleste de apa. Noi scriem despre lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinsi se pot trezi, îl întrerupse micul print. Ce înseamna „efemer”?
- Noua ne e tot una daca vulcanii sunt stinsi sau daca sunt treji, zise geograful. Însemnatate pentru noi are numai muntele. El nu e schimbator.
- Dar ce înseamna „efemer”? starui micul print, care în viata lui nu renuntase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
- Înseamna „ceva amenintat sa piara în curând”.
- Floarea mea e amenintata oare sa piara în curând?
- Bineînteles!
„Floarea mea e efemera”, îsi zise micul print, „si nu are decât patru spini, ca sa se apere de lume! Iar eu am lasat-o singura acasa!”
Aceasta a fost cea dintâi tresarire a caintei sale. Îsi regasi însa cumpatul:
- Pe unde ma sfatuiesti sa mai merg? întreba el.
- Pe planeta Pamânt, raspunse geograful. Are o faima buna...
- Si micul print pleca, gândindu-se la floarea lui.

Capitolul 16
Ce-a de-a saptea planeta a fost, prin urmare, Pamântul.
Pamântul nu e o planeta oarecare! Poti numara pe el o suta unsprezece regi (fara a-i uita, bineînteles, pe regii negri), sapte mii de geografi, noua sute de mii de businessmani, sapte milioane si jumatate de betivi, trei sute unsprezece milioane de vanitosi, adica vreo doua miliarde de oameni mari.
Ca sa va puteti face o parere despre întinderea Pamântului, am sa va spun ca, înainte de nascocirea luminii electrice, trebuia întretinuta acolo, pe întreg cuprinsul celor sase continente ale sale, o adevarata armata de patru sute saizeci si doua de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Daca te uitai la el ceva de mai departe, aveai în fata ochilor o priveliste încântatoare. Miscarile acestei armate erau diriguite ca acelea ale unui balet de opera.
Venea mai întâi rândul lampagiilor din Noua Zeelanda si din Australia. Apoi, dupa ce-si aprindeau felinarele, acestia plecau la culcare. Intrau atunci în dans, la rândul lor, lampagiii din China si Siberia. Apoi si ei se furisau pe nesimtite în culise. Atunci venea rândul lampagiilor din Rusia si din Indii. Apoi, al celor din Africa si Europa. Apoi, al celor din America de Sud. Apoi, al celor din America de Nord. Si niciodata nu stricau rânduiala intrarii lor în scena. Era maret!
Numai lampagiul singurului felinar de la Polul Nord si confratele sau, cel cu singurul felinar de la Polul Sud, duceau un trai trândav si de nepasare: lucrau de doua ori pe an.

Capitolul 17

Când vrei sa faci o gluma, se întâmpla sa mai si minti câte putin. N-am fost nici eu prea cinstit când v-am vorbit de lampagii. Ma tem ca nu cumva aceia care n-o cunosc sa-si faca o parere gresita despre planeta noastra. Oamenii, pe Pamânt, ocupa foarte putin loc. Daca cele doua miliarde de locuitori care împânzesc Pamântul ar sta în picioare, nitel înghesuiti, ca la un miting, ei ar încapea cu usurinta într-o piata publica de douazeci de mile lungime, pe douazeci de mile latime. Omenirea ar putea fi îngramadita pe cea mai marunta insulita din Pacific.
Oamenii mari, de buna seama, nu va vor crede. Îsi închipuie ca ocupa mult loc.
Se socotesc grozavi, ca baobabii. Asa ca ar trebui sfatuiti sa calculeze singuri. Caci nu mai pot de dragul cifrelor: lucrul acesta le va fi pe plac. Voi însa nu va pierdeti vremea cu pedepse scolaresti. E de prisos. Aveti încredere în mine.
Micul print, asadar, când ajunse pe Pamânt, se mira foarte mult ca nu vede pe nimeni. Tocmai începuse sa se teama ca nu cumva sa fi gresit planeta, când un inel de culoarea lunii se misca pe nisip.
- Buna seara, rosti micul print, oarecum la întamplare.
- Buna seara, rosti sarpele.
- Pe ce planeta am cazut? întreba micul print.
- Pe Pamânt, în Africa, raspunse sarpele.
- Aha!... Va sa zica nu se afla nimeni pe Pamânt?
- Aici e pustiu. În pustiuri nu e nimeni. Pamântul e mare, zise sarpele.
Micul print se aseza pe-o piatra si-si înalta ochii catre cer:
- Ma întreb, zise el, daca nu cumva stelele sunt luminate numai pentru ca astfel fiecare, cândva, sa poata gasi propria lui stea. Priveste planeta mea. E chiar deasupra noastra... Dar cât e de departe!
- E frumoasa, zise sarpele. Ce cauti tu pe-aici?
- Am niste necazuri cu o floare, zise micul print.
- Aha! facu sarpele. Si tacura amândoi.
- Unde sunt oamenii? vorbi în cele din urma micul print. Te simti cam singur în pustiu...
- Singur te simti si printre oameni, zise sarpele.
Micul print îl privi îndelung.
- Esti un animal ciudat, îi spuse el într-un târziu. Subtire ca un deget...
- Sunt însa mai puternic decât degetul unui rege, zise sarpele.
Micul print zâmbi:
- Prea puternic nu esti tu... n-ai nici macar labe... nici macar nu poti calatori...
- As putea sa te duc mai departe decât o corabie, zise sarpele.
Se încolaci, ca o bratara de aur, pe glezna micului print:
- Pe acela pe care-l ating, îl redau pamântului din care a iesit, mai zise. Tu însa esti neprihanit si vii de pe o stea...
Micul print nu raspunse nimic.
- Mi-e mila de tine, esti atât de plapând pe Pamântul asta plin de granit! As putea sa te ajut într-o buna zi, daca-ti pare prea rau dupa planeta ta. As putea...
- Oh! Am înteles prea bine, rosti micul print, dar de ce vorbesti mereu în enigme?
- Eu pe toate le dezleg, zise sarpele.
Si tacura amândoi.

Capitolul urmator

25 noiembrie 2010

Sa urci trepte...

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 11
Pe cea de-a doua planeta traia un vanitos.
- Aha! Aha! Iata ca vine un admirator! striga de departe vanitosul, de îndata ce-l zari pe micul print. Caci, pentru vanitosi, oamenii ceilalti nu sunt decât niste admiratori.
- Buna ziua, zise micul print. Nostima palarie mai aveti!
- Pentru salut, raspunse vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece nimeni niciodata.
- Da? facu micul print, care nu întelegea.
- Loveste-ti palmele una de alta, îl sfatui atunci vanitosul.
Micul print îsi lovi palmele vanitosul saluta cu modestie, ridicându-si palaria.
„E mai cu haz aici decât la rege”, îsi zise micul print. Si iarasi începu sa-si loveasca palmele una de alta... Vanitosul începu si el sa salute, ridicându-si palaria.
Dupa ce trecura astfel cinci minute, pe micul print îl obosi monotonia jocului.
- Si, pentru ca palaria sa cada jos, întreba el, ce-ar fi de facut?
Vanitosul însa nu-l auzi. Vanitosii nu aud niciodata decât laudele.
- Ma admiri într-adevar atât de mult? îl întreba el pe micul print.
- Ce înseamna „a admira”?
- A admira înseamna a recunoaste ca eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbracat, cel mai bogat si cel mai inteligent de pe planeta.
- Dar tu esti singur pe planeta ta!
- Fa-mi aceasta placere. Admira-ma totusi!
- Te admir, zise micul print ridicând usor din umeri, dar la ce-ti poate folosi lucrul acesta? Si micul print pleca.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt tare ciudati”, îsi spuse el cu nevinovatie, continuându-si calatoria.

Capitolul 12
Pe planeta urmatoare traia un betiv. Vizita fu aici foarte scurta, însa ea îl cufunda pe micul print într-o adânca amaraciune.
- Ce faci acolo? îi spuse betivului, pe care îl gasi sezând tacut în fata unei gramezi de sticle goale si a unei gramezi de sticle pline.
- Beau, raspunse betivul cu un aer jalnic.
- Si de ce bei? îl întreba micul print.
- Ca sa uit, raspunse betivul.
- Ce sa uiti? îl cerceta micul print, caruia i se si facuse mila de el.
- Ca sa uit ca mi-e rusine, marturisi betivul, lasându-si capul în jos.
- Si de ce sa-ti fie rusine? întreba micul print, dorind sa-i vina în ajutor.
- Rusine ca beau, încheie betivul, care se fereca pentru totdeauna în tacerea lui.
Si micul print pleca, naucit.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt foarte ciudati”, îsi spuse el, continuându-si calatoria.

Capitolul 13
Cea de-a patra planeta era locuita de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-si înalta capul când sosi micul print.
- Buna ziua, spuse micul print. Vi s-a stins tigara.
- Trei cu doi fac cinci. Cinci si cu sapte, doisprezece. Doisprezece si cu trei, cincisprezece. Buna ziua. Cincisprezece si cu sapte, douazeci si doi. Douazeci si doi si cu sase, douazeci si opt. N-am timp s-o aprind. Douazeci si sase si cu cinci, treizeci si unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane... nu mai stiu... Am atâta treaba! Eu sunt un om serios, nu ma tin de baliverne! Doi si cu cinci, sapte...
- Cinci sute de milioane de ce? starui micul print, care în viata lui nu renuntase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
Businessmanul îsi înalta capul:
- În cincizeci si patru de ani, de când traiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decat în trei rânduri. Prima oara, acum douazeci si doi de ani, când a picat, Dumnezeu stie de unde, un carabus. Facea un zgomot îngrozitor. Si am gresit de patru ori la o adunare. A doua oara, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac miscare. Nu am timp de hoinareala. Sunt un om serios! A treia oara... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...
- Milioane de ce?
Businessmanul întelese ca nu era nici o speranta sa fie lasat în pace:
- Milioane de lucruri din celea marunte, care se vad câteodata pe cer.
- Muste?
- Ba nu, marunte si care stralucesc.
- Albine?
- Ba nu. Marunte, aurii si care-i fac pe alde pierde-vara sa viseze. Eu însa sunt un om serios! Nu mai am timp sa ma pierd în visari.
- Aha! Stele?
- Chiar asa. Stele.
- Si ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Si ce faci cu stelele astea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stapânesc.
- Esti stapânul stelelor?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care...
- Regii nu stapânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.
- Si la ce-ti foloseste daca esti stapânul stelelor?
- Îmi foloseste ca sa fiu bogat. Ca sa cumpar alte stele, când cineva le descopera.
„Asta, îsi zise micul print, gândeste cam ca betivanul de-adineauri.” Îi mai puse totusi câteva întrebari:
- Cum poate cineva sa stapâneasca stelele?
- Ale cui stele? raspunse morocanos businessmanul.
- Nu stiu. Ale nimanui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gandit primul la lucrul asta.
- Si e de ajuns?
- Bineînteles. Când gasesti un diamant, care nu-i al nimanui, e al tau. Când gasesti o insula, care nu-i a nimanui, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Asa ca eu sunt stapânul stelelor, pentru ca nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodata sa le stapâneasca.
- Asta asa e, zise micul print. Si ce faci cu ele?
- Le administrez. Le socotesc si iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc usor. Eu sunt însa un om serios!
Micul print nu se multumi cu atât.
- Eu, daca am un fular, pot sa-l pun la gât si sa-l iau cu mine. Daca am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu însa nu poti sa culegi stelele!
- Nu, dar pot sa le depun la banca.
- Cum adica?
- Adica scriu pe o bucata de hârtie câte stele am. Si pe urma, hârtia asta o încui într-un sertar.
- Si asta-i tot?
- E de-ajuns!
„Are haz, se gândi micul print. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”
Cu privire la lucrurile serioase, micul print avea parerile lui, foarte deosebite de parerile oamenilor mari.
- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curat în fiecare saptamâna. Caci îl curat si pe cel stins. Nu se stie niciodata. Vulcanii trag folos, dupa cum trage folos si floarea mea din faptul ca eu sunt stapânul lor. Tu însa nu le esti de folos stelelor...
Businessmanul deschise gura, dar nu gasi nici un raspuns, iar micul print pleca.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt nemaipomenit de ciudati”, îsi spuse el cu nevinovatie, continuându-si calatoria.

Capitolul urmator

Vreau ultimul loc in zelist

Postezi zilnic pe blog si tragi cu coada ochiului la zelist sa vezi minunea. Asa, ca chestie... ca nu-ti da nimeni nimic ca cresti in zelist. Si o vezi. Iar te-ai dus in jos! Numeri pana la 10 ca sa nu te enervezi si iei o gura de fân caci esti un bou daca crezi ca postarea zilnica de continut original te aseaza oleaca mai sus in zelist. Nu zici sa cresti neincetat dar nici sa scazi atata vreme cat nu ai lasat blogul in parasire cum au facut atatia altii care urca in clasament!
Acest clasament curge invers. Ca Nilul. Deci trebuie citit invers, asta e! Acum ca am gasit solutia putin imi mai pasa pe ce loc sunt.
Ma dezbar de zelist, de link-uri, pink-uri si alte bigudiuri.
Ma dezbar si de cei pentru care sunt un nimeni daca n-am pozitie buna in zelist (adica in primii 10, 100 sau 1000 bloggeri - depinde unde se situeaza respectivul); de fapt nu mai trebuie sa ma obosesc, s-au dezbarat ei de mine. Eu cand am pus un link catre cineva, am pus din placere, m-a incantat ceva de pe blogul respectiv. Probabil ca o sa mai pun.
Ura si la gara!

Micul Print de Antoine de Saint -Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 10
Se afla prin partile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 si 330. Asa încât se apuca sa-i viziteze, ca sa-si caute de lucru pe-acolo si ca sa se instruiasca.
Pe cel dintâi asteroid traia un rege. Regele sedea, învesmântat în purpura si în hermina, pe un tron lipsit de orice podoaba, dar în acelasi timp maret.
- A! Iata un supus! striga regele când îl zari pe micul print.
Si micul print se întreba:
- Cum poate oare sa ma recunoasca, de vreme ce niciodata nu m-a mai vazut?
Dar nu stia ca lumea, pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toti, niste supusi.
- Vino mai aproape, sa te vad mai bine, îi spuse regele, deosebit de mândru ca e rege pentru cineva.
Micul print cauta cu privirea un loc, ca sa se aseze, dar falnica hlamida de hermina încurca întreaga planeta. Ramase de aceea în picioare si, obosit cum era, începu sa caste.
- Datina la curte nu îngaduie sa casti când e regele de fata, îi spuse monarhul. Nu-ti dau voie sa casti.
- Nu ma pot opri, raspunse micul print, fâstâcit. Viu de la drum lung si sunt nedormit...
- Daca e asa, zise regele, îti poruncesc sa casti! De ani de zile n-am mai vazut pe nimeni cascând. Cascatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai casca. E o porunca.
- Mi-e rusine... nu mai pot... rosti micul print rosind.
- Hm! Hm! facu regele. Daca e asa, îti... îti poruncesc ba sa casti, ba sa... Se cam bâlbâia si parea jignit. Caci regele tinea cu strasnicie ca nimeni sa nu-i încalce autoritatea. Nu îngaduia
nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însa foarte cumsecade, nu dadea decât porunci chibzuite.
„Daca i-as porunci, avea obiceiul sa spuna, daca eu i-as porunci unui general sa se prefaca într-o pasare de mare, si daca generalul nu s-ar supune, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”
- As putea sa ma asez? cauta sa afle, cu sfiala, micul print.
Îti poruncesc sa te asezi! raspunse regele, tragând cu maretie o pulpana a hlamidei sale de hermina.
Micul print avea însa o nedumerire. Planeta era mica de tot. Atunci, peste cine domnea regele?
- Maria ta, zise el. Cer iertare ca întreb...
- Îti poruncesc sa întrebi! se grabi sa spuna regele.
- Maria ta... peste cine domnesti?
- Peste tot, raspunse regele cu aerul cel mai firesc.
- Peste tot?
Regele, cu un semn usor, îi arata planeta lui, celelalte planete si stelele.
- Peste toate astea? zise micul print.
- Peste toate astea! raspunse regele.
Caci nu era numai un monarh absolut, ci si un monarh universal.
- Si stelele te-asculta?
- De buna seama, zise regele.
Numaidecât m-asculta. Caci nu îngadui nesupunerea.
Asemenea atotputernicie îl minuna pe micul print. Daca el ar fi avut-o, ar fi putut sa priveasca, nu doar patruzeci si patru, ci saptezeci si doua, sau chiar o suta, sau chiar douasute de apusuri de soare într-o singura zi, fara a mai fi nevoie sa mute scaunul din loc! Si fiindca la amintirea micii lui planete parasite îl cam încerca tristetea, cuteza a-i cere regelui sa-i faca un hatâr:
- As vrea sa vad un asfintit de soare... Fa-mi aceasta placere... Porunceste soarelui sa asfinteasca...
- Daca eu i-as porunci unui general sa zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori sa scrie o tragedie, ori sa se prefaca într-o pasare de mare, si daca generalul nu mi-ar îndeplini porunca, cine-ar fi de vina? El sau eu?
- Maria ta, zise cu hotarâre micul print.
- Întocmai. Trebuie sa ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare sa dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe ratiune. Daca-i poruncesti poporului tau sa se azvârle în mare, el se va razvrati. Am dreptul de a cere supunere, pentru ca poruncile mele sunt întelepte.
- Si asfintitul meu de soare? îi aminti micul print care, atunci când punea o întrebare, nu uita niciodata de ea.
- Vei avea si-un asfintit de soare. Voi da aceasta porunca. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi astepta pâna când împrejurarile vor fi prielnice.
- Si asta cam când va fi? vru sa afle micul print.
- Hm! Hm! raspunse regele, care începu sa caute într-un calendar gros. Hm! Va fi pe la... pe la... va fi asta-seara, pe la ora sapte si patruzeci de minute! Si vei vedea cât sunt de ascultat.
Micul print începu sa caste. Îi parea rau dupa apusul de soare. Si apoi, locul era cam plictisitor.
- Nu mai am nici o treaba pe-aici, îi spuse regelui. Am sa plec mai departe!
- Nu pleca, zise regele, care era nespus de mândru sa aiba un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- De... justitie!
- Dar n-am pe cine judeca aici!
- Nu se stie, zise regele. Înca nu mi-am strabatut regatul tot. Sunt tare batrân, loc pentru caleasca n-am si ostenesc daca umblu pe jos.
- Ei! Dar am vazut chiar eu, zise micul print aplecându-se, ca sa mai arunce o privire de partea cealalta a planetei. Nici acolo nu e nimeni...
- Te vei judeca, atunci, pe tine însuti, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuti e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Daca ajungi sa te judeci cum trebuie, înseamna ca esti cu-adevarat un întelept.
- Eu, zise micul print, as putea sa ma judec pe mine însumi oriunde m-as afla. Nu-i nevoie sa ramân aici.
- Hm! Hm! facu regele, cred ca pe planeta mea se afla pe undeva un guzgan batrân. Îl aud noaptea. Ai putea sa-l judeci pe acest guzgan batrân. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viata lui va atârna de felul în care vei împarti dreptatea. Sa-l gratiezi însa de fiecare data, ca sa-l ai mereu. Nu e decât unul.
Însa micul print, încheind cu pregatirile de plecare, nu voia sa-l mâhneasca defel pe batrânul monarh:
- Daca maria ta ar dori sa ma supun numaidecât, mi-ar putea da o porunca înteleapta. Mi-ar porunci, de pilda, sa plec într-un minut. Mi se pare ca împrejurarile sunt prielnice...
Cum regele nu-i dadu nici un raspuns, mai întâi micul sovai, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu! Se grabi atunci sa strige regele. Era plin de maretie si de autoritate.
„Ciudati mai sunt oamenii mari!” îsi spuse micul print, continuându-si calatoria.

Capitolul urmator

24 noiembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 9

Cred ca micul print, când a fugit de-acasa, s-a slujit de pribegirea unor pasari calatoare. În dimineata plecarii, a facut o mare rânduiala pe planeta.
A curatat cu grija hornurile vulcanilor activi.
Avea doi vulcani activi. Numai buni pentru a-si încalzi gustarea de dimineata. Mai avea si un vulcan stins. Însa, dupa cum spunea el: „Nu se stie niciodata!” Asa încât a curatat deopotriva si vulcanul stins. Vulcanii, daca sunt bine curatati, ard domol si linistit, fara eruptii. Eruptiile vulcanice sunt ca focurile care rabufnesc pe horn. De buna seama, noi, cei de pe Pamânt, suntem mult prea marunti pentru a ne curata vulcanii. De aceea ne si pricinuiesc o multime de neajunsuri.
Micul print, cuprins de o usoara tristete, smulse apoi si ultimii puieti de baobab. Deoarece credea ca nu se va întoarce niciodata. Toate acele treburi obisnuite i se parura însa, în dimineata aceea, nespus de dragi. Iar pe când stropea, pentru cea din urma oara, floarea, si se pregatea sa o puna la adapost sub clopotu-i de sticla, se pomeni ca-i vine-a plânge.
- Ramâi cu bine, îi spuse florii.
Ea însa nu-i raspunse.
- Ramâi cu bine, spuse el din nou.
Floarea tusi, dar nu din pricina racelii.
- Am fost o proasta, îi zise ea în cele din urma. Îti cer iertare. Cauta sa fii fericit.
Micul print se mira ca nu-l mai dojeneste. Ramase locului, descumpanit, cu clopotul de sticla în mâna. Nu stia ce sa mai creada despre aceasta blândete.
- Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. N-ai banuit nimic, din vina mea. Dar n-are nici o importanta. Si tu ai fost la fel de prost ca si mine. Cauta sa fii fericit ... Lasa clopotul de sticla-n pace. Nu mai am nevoie de el.
- Bine, dar vântul ...
- Nu sunt chiar atât de racita ... Aerul proaspat al noptii are sa-mi priasca. Doar sunt o floare ...
- Bine, dar fiarele ...
- Trebuie totusi sa rabd vreo doua-trei omizi, daca vreau sa aflu cum arata fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de frumos. Altminteri, cine sa mai treaca pe la mine? Tu o sa fii departe ... Cât despre fiare, nu ma tem deloc. Am ghearele mele. Si-i arata, cu nevinovatie, cei patru spini ai sai. Apoi adauga:
- Si n-o mai lungi atâta, e enervant! Te-ai hotarât sa pleci. Pleaca!
Deoarece nu voia ca el s-o vada plângând, atât era de mândra floarea ...

Capitolul precedent
Capitolul urmator

23 noiembrie 2010

Harmalaie in ograda

Mac-mac, mac-mac-mac,
Vorbesc si eu ca sa nu tac,
Spuse rata si o lua prin ograda
Sa mai auda, sa mai vada.
Cot-cot-cot- cot-cot-co-dac
Se-alarma gaina suita-n copac
Ga-ga -ga, scoate-un gansac
repede capul din sac
(de unde manca ca prostul
uitand care ii este rostul)
Miau, miorlau - hop Motanila
la o adica fara mila
cu micutii soricei:
trage pielea de pe ei.
Mai vine si o broscuta
Si, sa nu para prostuta
Zice repede ceva: oac!
Sunt aici, si sunt brotac.

Eu, mai mult privesc si tac
Band cafea cu mult caimac.

Terapie

Cand era foarte trista isi cumpara un lucrusor moale. O caciulita. Un fularel sau botosei. Se bucura de atingerea lui pufoasa si se simtea mai bine. De la o vreme isi cumpara pijamale. Din acelea de finet moale. Ca o imbratisare.

22 noiembrie 2010

Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 8
Aveam, în scurta vreme, sa cunosc aceasta floare mai în amanunt. Pe planeta micului print crescusera dintotdeauna flori ca toate florile, împodobite doar cu câte o singura cununa de petale, si care se multumeau cu foarte putin loc, si care nu suparau pe nimeni. Rasareau de dimineata, printre ierburi, si pe urma, seara, se stingeau. Aceasta însa încoltise într-o buna zi dintr-o samânta adusa de nu se stie unde, iar micul print luase foarte îndeaproape seama la cresterea mladitei celei noi, care nu se asemuia prin nimic cu celelalte mladite. Se putea sa fie un nou soi de baobab! Tulpinita însa, la putina vreme, se opri din crestere si prinse a fauri o floare. Micul print, vazând bobocul urias ce se împlinea sub ochii lui, simtea ca trebuie sa se iveasca dinlauntru o minune de faptura; însa floarea, dornica a fi cât mai frumoasa, nu mai ispravea, la adapostul încaperii sale verzi, cu pregatirile. Îsi alegea culorile cu grija. Se îmbraca pe îndelete, potrivindu-si petalele una câte una. Nu voia sa se înfatiseze mototolita, ca macii. Nu voia sa se arate decât în deplina stralucire a frumusetii sale. Ei, bine, da! era foarte cocheta! Gateala ei cea tainica tinuse astfel zile si zile de-a rândul. Si iata ca într-o buna dimineata, chiar la rasaritul soarelui, se ivi si dumneaei. Si tocmai ea, care atât de migalos trudise, casca si zise:
- Vai! Abia m-am trezit... Te rog sa ma ierti... N-am apucat nici sa ma pieptan...
Micul print atunci nu-si mai putu stapâni admiratia:
- Cât esti de frumoasa!
- Nu-i asa? îi raspunse cu gingasie floarea. Si m-am nascut o data cu soarele...
Micul print descoperi ca floarea aceasta nu prea stia ce-i modestia, însa era atât de tulburatoare!
- Mi se pare ca e ora micului dejun - adaugase ea numaidecât - de-ai avea bunatatea sa te gândesti si la mine...
Si micul print, fâstâcit, ducându-se în cautarea unei stropitori cu apa proaspata, ospatase floarea.
Astfel ajunsese ea sa-l chinuiasca, în curând, cu vanitatea ei nitel banuitoare.
Asa, de pilda, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini ai sai, îi spusese micului print:
- N-au decât sa pofteasca tigrii cu ghearele lor!
- Pe planeta mea nu se afla tigri - o corectase micul print - si-apoi, tigrii nu manânca iarba.
- Eu nu sunt o iarba - raspunsese cu gingasie floarea.
- Te rog sa ma ierti...
- Nu mi-e deloc frica de tigri, dar mi-e groaza de curent. N-ai avea cumva un paravan?
„Groaza de curent... nici o pricopseala pentru o planta - îsi zise micul print. Floarea asta e tare sucita...”
- Sa ma acoperi, seara, cu un clopot de sticla. E foarte frig aici la dumneata. Esti rau asezat. Acolo, de unde vin eu...
Aici însa se oprise. Ea venise din samânta. Nu avea de unde sa stie cum e pe alte tarâmuri.
Rusinata ca se daduse de gol cu o minciuna urzita atât de stângaci, tusise de câteva ori, ca sa arunce vina asupra micului print:
- Si paravanul...?
- M-as fi dus sa-l caut, dar vorbeai cu mine!
Si-atunci floarea îsi întetise tusea pentru ca el sa se simta totusi cuprins de remuscari. Astfel micul print, în ciuda bunavointei si a iubirii sale, îsi pierduse curând încrederea în ea. Pusese pret pe niste vorbe fara însemnatate si ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia sa-mi pun mintea cu ea - mi-a marturisit el într-o zi. Nu trebuie sa-ti pui niciodata mintea cu florile. Trebuie doar sa le privesti si sa le mirosi. Floarea mea înmiresma planeta, însa eu n-am stiut sa ma bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necajit atât de mult, ar fi trebuit sa ma înduioseze...
Mi-a mai marturisit:
- N-am fost în stare sa pricep nimic! Trebuia sa o judec dupa fapte, nu dupa vorbe. Mireasma ei ma îmbata si ma însenina. N-ar fi trebuit sa fug de acasa niciodata! Trebuia ca dincolo de bietele ei sireticluri, sa-i ghicesc duiosia. Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca sa stiu cum s-o iubesc.

Capitolul precedent
Capitolul urmator

La ce e bun un concurs de proza arhiscurta...

Printre altele, aduce trafic pe blog.
Din cand in cand ma uit ce cuvinte cheama blogul meu in cautarile pe google.
Cineva din Grecia cerea desene pivot. Si a ajuns la postarea mea de acum cateva zile, "De la pivot la pavot" unde ceream (cu nerusinare) voturi pentru un PA. Imi cer scuze omului, poate avea treaba si l-am incurcat. Macar si-a revazut una din marile lui in poza de la ultima postare...
Inca o data, scuze!

Tipetele ciudate ale pescarusilor

Plaja, mare, stanci, pescarusi...Le constati prezenta deloc discreta dar nesuparatoare. Pescarusii si strigatele lor completeaza si insufletesc peisajul marin. Romanticul peisaj marin.

Ce-ar fi sa te intrebi: de ce tipa pescarusii? De ce insotesc feriboturile si se bat ca disperatii sa smulga biscuitul din mana turistilor? Daca o faci, romantismul tipetelor lor dispare. O sa ajungi la concluzia ca pescarusii tipa de foame.

Azi e intrare libera la Gaudeamus

Targul de carte de la Romexpo e deschis si azi pana la ora 16,00 - spre deosebire de alti ani cand se termina duminica (incepea miercuri, acum a inceput joi).
Inca ceva, e intrare libera, fara banuti, adica.

Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 7

În cea de-a cincea zi, tot datorita oii, mi se dezvalui si aceasta taina din viata micului print. Deodata, fara nici o pregatire, mi-a pus o întrebare, rod al unor gânduri multa vreme framântate în tacere:
- O oaie, daca manânca arbustii, manânca si florile?
- O oaie manânca tot ce nimereste.
- Chiar si florile cu spini?
- Da. Chiar si florile cu spini.
- Pai atunci, spinii la ce folosesc?
Nu stiam. Eram, în clipa aceea, foarte ocupat cu motorul meu, ma cazneam cu desurubatul unui bulon din cale-afara de întepenit. Ma cuprinsese îngrijorarea, caci pana se dovedea deosebit de grava, iar apa de baut, împutinându-se, ma facea sa ma tem de tot ce poate fi mai rau.
- Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul print, de vreme ce punea o întrebare, nu renunta niciodata la ea. Necajit din pricina bulonului, i-am spus si eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt curata rautate din partea florilor!
- Vai!
Însa, dupa o tacere, mi-a strigat, cu un fel de dusmanie parca:
- Nu te cred! Florile-s plapânde. Sunt nestiutoare. Îsi fac si ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor...
Nu i-am raspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Daca bulonul asta se mai încapatâneaza mult, îi dau una cu ciocanul, de sare cât-colo!” Micul print din nou ma tulbura din gândurile mele:
- Si tu crezi ca florile...
- Ba deloc! Ba deloc! Nu cred nimic! Ti-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, ma îndeletnicesc cu treburi serioase!
El se uita încremenit la mine:
- Cu treburi serioase!
Ma vedea asa, cu ciocanul în mâna si cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se parea foarte urât.
- Vorbesti întocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea m-au facut sa ma rusinez putin. El însa, neîndurator, adauga:
- Toate le încurci... toate le amesteci!
Era, într-adevar, foarte suparat. Suvitele-i de aur tremurau în vânt:
- Stiu undeva o planeta pe care se afla un Domn roscovan. Care n-a mirosit niciodata o floare. N-a privit niciodata o stea. N-a iubit pe nimeni niciodata. N-a facut nimic altceva, niciodata, decât socoteli. Si toata ziua spune ca si tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” si nu mai poate de trufie. Acela însa nu e om, e o ciuperca!
- O ce?
- O ciuperca!
Micul print se facuse palid de mânie.
- De milioane de ani, florile-si fauresc spini. Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, manânca florile. Si oare nu e lucru serios, când vrei sa întelegi de ce-si dau ele atâta osteneala sa-si faureasca niste spini care nu le folosesc la nimic? Nu e ea mai serioasa si mai importanta decât socotelile unui Domn gras si roscovan? Si daca stiu o floare care-n lume n-are seaman si care nu traieste-n alta parte decât numai pe planeta mea, si daca într-o buna dimineata o oaie mititica e în stare s-o nimiceasca, asa, dintr-o lovitura, fara sa-si dea seama de ceea ce face, nici asta nu-i un lucru important?
Se îmbujora-n obraji, pe urma spuse mai departe:
- Când cineva a îndragit o floare cum numai una singura se afla între milioanele si milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, sa fie fericit.
„Floarea mea, îsi spune el, e undeva, acolo”... Dar daca oaia îi manânca floarea, pentru el e ca si cum, dintr-o data, toate stelele s-ar stinge! Si nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti nici un cuvânt. A izbucnit deodata în hohote de plâns. Se asternuse noaptea. Eu îmi lasasem sculele deoparte. Putin îmi pasa acum de ciocan, de bulon, de sete si de moarte. Pe o stea, pe o planeta, pe planeta mea, Pamântul, se afla un print micut care trebuia alinat! L-am luat în brate. L-am leganat. Am vorbit cu el:
- Floarea pe care tu ai îndragit-o nu-i în pericol... Am sa-ti desenez o botnita pentru oaia ta... Florii am sa-i desenez o armura... Am sa...
Nu prea stiam ce sa-i spun. Ma simteam tare neîndemânatic. Nu stiam cum sa-l împac, cum sa-i mai intru în voie... Într-atât de tainic e tarâmul lacrimii.

Capitolul precedent
Capitolul urmator