Cetatea Caliakra, un loc si o legenda

Caliakra e un istm dobrogean care face parte astazi din Bulgaria.
Capul de pamant, inconjurat de stanci, intra in marea numita de slavi Neagra si de greci Euxeinos, (neprimitoare). Asa neprimitoare cum era socotita, Marea Neagra a purtat corabiile multor popoare pana la tarm. Unele popoare s-au asezat si au intemeiat colonii.

Virtutile de fortareata naturala a Caliakrei au fost descoperite pe rand de terizi, traci, romani dar si de popoare barbare care au distrus in mare parte ce au cladit predecesorii. Cand, in secolul 10 au sosit colonistii bulgari, au gasit un loc pustiu plin de daramaturi.
Prin secolul 12 Caliakra apare in hartile marine ca port, iar in secolele urmatoare se dezvolta si devine un centru politic, administrativ si militar important, si un loc care face legatura cu celelalte colturi ale lumii.
Daca pe cineva intereseaza amanunte istorice lasati un comentariu si voi reveni cu mai multe mentiuni. Ceea ce vreau sa redau acum este o legenda trista si eroica cum numai cele venite din vremuri stravechi pot fi.

Legenda spune ca pe vremea lui Dobrici, domnitor bulgar de seama al Evului Mediu, pamanturile bulgaresti au fost calcate de hoarde de navalitori cruzi. Cetatile cadeau una dupa alta si erau scaldate in sange. Cand au asediat cetatea Caliakra, cei dinauntru au aparat-o cu vitejie. Patrusprezece zile au reusit sa tina piept cotropitorilor. Dar rezervele de apa, hrana si sageti s-au terminat. Ce ramanea de facut? Inchinarea cetatii ar fi insemnat ca barbatii sa fie omorati iar copii si femeile sa devina robi.

Dobrici avea o fata pe care o botezase cu numele cetatii, Kaliakra. Fata a crescut fara mama, care s-a prapadit de tanara, a crescut pe langa tatal ei si s-a invatat-o de mica cu armele si calaritul. A mostenit fata toata frumusetea mamei dar si vitejia tatalui, si era mai apriga si mai darza ca multi flacai. Pana si navalitorii cei cruzi ii luasera frica. O vedeau pe ziduri aruncand sulite sau tragand cu arcul si simteau fiori reci pe sira spinarii. Chipul fetei suav si zambitor care altadata frangea inimile tinerilor devenise acum incruntat si indarjit. Cand a vazut ca in ciuda eforturilor cetatea va pica in mana dusmanilor, inima fetei a impietrit si stralucirea din ochilor i-a pierit. Parca un demon pusese stapanire pe ea. Stia ce are de facut si incepu sa adune si sa vorbeasca fecioarelor din cetate. Decat sa cada in mainile cotropitorilor si sa ajunga intr-un harem, au ales moartea.
Pe coasta s-au adunat 40 de fete. Pe chipul lor se citea linistea hotararii luate. Stateau deasupra stancilor care vegheau marea iar vantul le adia usor prin plete mangaindu-le tineretea neconsumata. Barbarii au cucerit cetatea si n-au gasit mare lucru ; gandeau ca macar se vor alege cu tinerele fete cu infatisari ce promiteau desfatari voluptuoase. Numai ca atunci cand s-au apropiat cu manile lor murdare de sange, fetele s-au aruncat in mare disparand de pe stanci, chiar din fata ochilor lor, ca un stol de pasari.
Visul lor feciorelnic s-a topit in adancul marii iar osmanlaii au ramas cu ochii holbati.



Cand am vizitat Caliacra soarele era necrutator si uscaciunea din jur se adunase, parca, toata in gatul meu. Peticul de pamant bulgaresc imi starnea sentimente contradictorii. Pe de-o parte, privind in departarile albastre, mi se parea ca ma aflu pe o corabie uriasa ce inainteaza pe nesimtite si sentimentul era unul de liniste profunda. Pe de alta parte, ruinele cetatii si stancile tarmului inalt vegheat de uriasii de piatra imi dadeau un sentiment straniu ca ma aflu intr-un loc care vrea sa-mi vorbeasca.
Ce timpuri vor fi fost acelea? Timpuri neinduratoare, fireste. Legenda Caliacrei o confirma. Derulezi in gand legenda si incepi sa visezi cu ochii deschisi. Ti se pare ca auzi larma luptelor si cand totul se linisteste vezi un stol de pasari despletite care tasnesc de pe stanci spre mare. Dupa ce s-au afundat in adancuri marea le-a acoperit fara urma ca si cand nu n-a intamplat nimic.
Nici nu s-a intamplat, au ramas libere...



Tags: Kaliakra, Caliakra, cetate, legenda, mare, stanci

Legenda cu Skadarlija

Ieri spuneam ca voi povesti ce-am aflat intr-o zi torida de vara, in timpul unui mic popas in Belgrad.
La adapostul unei umbrele de soare, cu un suc in fata am citit pe un petic de hartie ce mi-a picat in mana chiar atunci, o poveste - legenda Skadarlijei, o strada pitoreasca considerata de cei ce au strabatut-o ca fiind principala "vinovata" de aerul boem si exotic al capitalei Serbiei. N-am apucat s-o vizitez dar am auzit ca atmosfera e deosebita, cand o sa ajung acolo o sa fac poze si o sa va arat. Pana atunci...

Legenda spune ca, demult, o mamă şi copiii ei mici au gasit un loc special si au facut o casa unde au trait impreuna. Intr-o zi, o batrana le-a trecut pragul casei si a prezis: copiii vor ajunge oameni mari, fata printesa, baiatul un mare intelept. Prezicerea s-a adeverit, copiii au crescut, au plecat in lume si au ajuns oameni de seama. Ramasa fara copii, femeia a varsat rauri de lacrimi, ba de singuratate si amaraciune, ba de fericire, bucurandu-se pentru ei. Lacrimile ei care curgeau suvoi, s-au dus la vale si au inundat lunca, au format parauri si s-au adunat intr-un rau pe malurile caruia s-au asezat mai multi oameni.

Nu stiu cat adevar e in aceasta legenda care cred ca e legata de fapt de aparitia primei surse de apa potabila. Stiu insa ca pe la 1800, 1800 si ceva, la poalele cetatilor fortificate ramase din timpul stapanirii austriecilor care fusese prin anii 1700, s-au asezat tiganii si ca fostul cartier tiganesc (gitan) a primit la un moment dat numele de Skadarka, nume care ma duce cu gandul la lacul pe care l-am vazut si fotografiat la granita dintre Muntenegru si Albania... Dar asta e alta poveste, una cu fotografii multe, caci lacul dintre munti ofera privelisti cu mult mai generoase decat cele citadine si nu poti rabda sa nu zabovesti mai mult, macar cat sa iei cu tine cateva dintre ele. Deci vor fi pe blog.