24 decembrie 2009

Taina lui Mos Craciun


Uite-l pe Mos cum isi ia la revedere de la iubita lui... e clar! Se pregateste de drum. Maine pe vremea asta va fi ispravit de impartit darurile.

Eu nu cred ca Mos Craciun alearga pe cer cu sania trasa de reni. Asta e numai in filme. Eu stiu ca Mosul o ia pe jos, prin nameti, in fapt de seara, cu sacul in spate. E un sac maaaare, mare. Si greeeeu, greu. De fermecat ce e, pentru el nu e o problema sa ajunga in toate casele intr-o noapte. Si tot de fermecat ce e, nimeni nu simte cand se strecoara in casa, tiptil- tiptil, si pune darurile sub brad. Pana acum nu l-a prins nimeni asupra faptului. Ce bine se simte dupa aceea! Se pune pe mancat prajiturele si baut lapte... Ups! Si mie imi plac prajiturelele si laptele! Si imi place tare mult sa fac daruri, chiar mai mult decat sa le primesc, parol!

Cred ca fiecare dintre noi e un Mos Craciun pentru cineva drag. Asa se face ca Mosul ajunge in toate casele intr-o singura noapte. Au trecut ceva ierni peste mine pana sa descopar taina lui Mos Craciun.

23 decembrie 2009

Bucata mea de blogosfera

Anul asta am incercat cu destiul blogosfera. Ma bucur ca am facut-o. Am descoperit oameni unul si unul. Uneori facem schimb de bucati din noi, asa, ca in copilarie... "da-mi timbrul cu zimbrul si iti dau o tura cu bicicleta"...ei, nu chiar timbrul cu zimbru alias bourul ca e o valoare, stiti, nu?

Mi-am bagat nasul in casa amicilor mei inainte de Craciun. I-am gasit pe pozitii: pe Draw , cum altfel decat desenand? Finisa chipul femeii perfecte situata, strategic as spune, langa barbatul perfect.
Vania proaspat iesit din tenebre ne-o prezinta pe colectionara de cosmaruri.
Crislis, de obicei pasnic si indragostit de Geanina cea cu explozii de iubire, tocmai sfarsise de scris un jurnalul de front.
Igu intrase pe blog in ajunul Ignatului si dapana amintiri din copilarie.
Piticii din marsarda mov simt in aer sarbatoarea apropiata si si incep sa se agite facand o urare in stilul lor dragalas.
Ajna ne averizeaza ca frumusetea se plateste ...la pachet si la schimb.
Star invaluita in miros de sarmale si cozonaci vine fuga si ureaza prietenilor sarbatori fericite. Multumesc!
Pe Cell l-a apucat Craciunul cu povestea lui ...in sfarsit a ajuns la epilog.
Leo e cu gandul la mosul perfect. Il si deseneaza si ma face sa mi-l imaginez pe al meu... va veni prin zapezi mari cu parazapezi rasfrante peste bocanci. (Ah, zapezile! Deja am o pofta nebuna sa le imortalizez-poate urmand sfaturile lui Adrian Zainescu).
Si nu am terminat cu galatenii...unul special pentru mine e "Lucidutu"- asa mi-a venit sa-i spun dupa ce am i-am citit ultimul articol: "Anul-ieslea-si-eternul-bou".

Am uitat pe cineva? Nu. L-am lasat special la urma. Banuiesc ce face fara sa-l mai vizitez. Precis pune la cale un nou concurs de PA-uri. Asa m-a momit si am ajuns sa am si eu bucata mea de blogosfera. E mica dar mi-i draga.


21 decembrie 2009

Parazapezi

Treceam cu masina pe langa niste campuri albe, pe care, din loc in loc, fusesera "plantate" parazapezi - panouri care nu lasa zapada sa acopere soseaua atunci cand viscoleste.
Cineva intreaba:
- La ce sunt bune gardurile astea?
Cu o mutra serioasa raspund repede ca sa nu mi-o ia altcineva inainte:
- Ca sa nu treaca fulgerul globular.
M-a crezut. Ulterior i-am explicat ca glumisem.

Mintii mele ii este extrem de usor sa plece cu sorcova... tam-nisam. Tocmai rataceam cu privirile pe camp. "Inregistrasem" gardurile de pe marginea intinderii albe. Peisajul de ses nu ofera prea mult iarna dupa ce te-ai obisnuit cu fericirea ca e totul alb, imaculat. Asa ca incepusem sa imi imaginez campul inverzit. Si nu stiu ce mi-a venit sa strecor in decor si ghemotocul care se rostogoleste lasand in urma dara parjolita. Se rostogolea si se oprea in... parazapezi.
Cam in acelasi moment picase si intrebarea.
Ca veni vorba: as spune ca autoritatile din mai toate zonele tarii habar nu au ce sunt acelea parazapezi. Si nu cred ca le pleaca mintea cu sorcova. Le pleaca cu... dezinteresul?

Farmecul felicitarilor vechi

Mi-a facut mare placere cand am regasit printre hartii aceasta felicitare primita cu ceva ani in urma.

18 decembrie 2009

Oameni si caini sau... invers

Gore isi luase de ceva timp un caine pe care, ca orice om rensponsabil, il hranea corespunzator, il spala si il ducea la doctor. De cand cu cainele nu mai avea timp liber. Sau avea, dar trebuia sa-l petreaca cu cainele si prietenii cainelui. Sigur ca isi iubea cainele. Doar de aceea alerga si se juca cu el pe afara pana ramanea fara suflare. Intr-o zi veni acasa si se pravali in fotoliu ostenit. Cainele incepu sa latre, a da, nu-i daduse apa!
"Poftim! - se gandi Gore, cand ziceam sa ma odihnesc si eu putin!"
In timp ce se indrepta spre chiuveta sa aduca cainelui apa, Gore avu o revelatie: Nu omul isi ia un caine ci cainele isi ia un om.

(Astia stiu sa priveasca in obiectiv, nu se incurca).


17 decembrie 2009

Orasul exotic (5)

Ne aruncam in barca si o luam pe Dunare in jos spre mare, trecand pe langa farul aflat chiar pe tarm, altul decat farul-muzeu situat in oras. Farul se uita la noi de sus ca la niste gagalici ce suntem.Dunarea ne zbate bland pana la intrarea in mare. Ma gandesc cum vine ea de departe si cum se imparte in trei inainte de marea contopire cu marea ca si cand se pregateste de odihna. Cate trebuie ca a aflat de cand tot curge prin timp si prin lume!
Asa ajungi sa iti imprastii gandurile cand ai ragazul s-o faci! Nu m-a tinut mult. Am prins a ma agita cu pretentii: vreau, nici mai mult nici mai putin decat sa zaresc bratul Chilia si dincolo de el Ucraina. Nu aveam cum dar simteam eu ceva-ceva in aer. Si simteam bine. La un moment dat il vad pe barcagiu ca incepe sa se precipite zicand ca a fost semnalizat fiindca a iesit din apele teritoriale. Ziceam ceva de niste gagalici?

Mai incolo de barca, un pelican lacom vrea sa prinda un peste si eu vreau sa-l prind pe el, in poza. Cred ca era grabit... dar am reusit sa-l capturez.

Dupa raita pe mare ne intoarcem si ne apropiem de malul celalalt trecand pe langa casute garbovite sub caciuli mari de stuf. Fiecare gospodarie are pontonul ei si un caine pazitor legat pe el. Plutim pana ajungem la canalele incarcate de nuferi albi si galbeni. Din loc in loc mai pluteste cate un plastic - nu foarte multe ca prin alte parti.

Cantecul Deltei ne invaluie si aproape amutim de atata frumusete. Apa limpede iti lasa privirea sa patrunda pana departe inlauntrul ei, prin paienjenisul de tulpini mladii ancorate pe fundul apei.Soarele s-a urcat sus de tot pe cer si trimite sulite fierbinti, nemiloase. Mana iti pleaca instinctiv dincolo de marginea barcii spre racoarea si mangaierea undelor cristaline.
Nea barcagiul ne reteaza pofta de reverie: "pelicanii sunt niste pungasi" - zice.
Locuitorii deltei nu pot suferi pelicanii, le fac concurenta la pescuit. "Baga in ei cantitati enorme de peste", spune Nea Tone cu obida.
Ne amintim de gazda care ne asteapta cu ciorba de peste.
Ne intoarcem in Sulina.

Apucam iar drumul lung spre mare, de data asta pe uscat, ca s-o mai vedem o data inainte de plecarea de a doua zi. Mergem cu spatele la soare care in urma noastra isi pregateste culcusul. Ma intorc adesea sa vad cum face dar nu pot ramane prea mult in urma de frica unor dulai vagabonzi care persevereaza in a ne urmari. As fi zabovit mai mult. Tocmai descoperisem un tablou inedit in culorile mierii ale asfintitului. In departare se profilau crucile din cimitirul lasat in urma si soarele apunea peste cruci. Pana atunci nu mai vazusem asa o suprapunere, apus de soare peste atatea apusuri de vieti.

A doua zi am lasat in urma orasul. Se facea tot mai mic, apoi a disparut.

Sulina si canalele ei daruieste comori princiare cu modestie.
Schitele mele nu sunt mare lucru dar vor sa incite pe cei ce nu au vazut Sulina sa o descopere. Progresele omenirii au fost posibile pe masura ce oamenii au cunoscut mediului inconjurator. Apoi tocmai progresul a actionat in sensul distrugerii mediului inconjurator si implicit a vietii noastre. Asa ca... as vrea sa se bucure si altii de frumusetea si inca salbaticia Deltei. Dar nu stiu daca e bine pentru ea.

Tags: Delta Dunarii, Dunare, Sulina, Bratul Chilia, Bratul Sulina, cantecul deltei, nuferi

16 decembrie 2009

Let's PA !

Venise momentul.
Piticii au invadat gradina si-au inconjurat monumentul.
Unul avea o stare...asa, ca o nazuinta.
Altul facu o descoperire: o fi el pitic dar e tot o fiinta.
Piticul cel mai mare a avut un vis.
I l-a spus celui mic si s-au pus pe ras.
Un pitic (mai sfatos) a strigat: Let's PA!
Altul (de prisos) a strigat tot asa.
Peste ei o adiere de vant prinse a purta
Miros de minti incinse de PA.

PA scris pentru concursul de PA pe baza de fotografie de aici.
Se voteaza dupa cum scrie dincoace - unde poate fi citit si un frumos mesaj de final de concurs adresat de Calin Hera piticilor din gradina PA-ului si nu numai.


Tags: Calin Hera, PA, PAfoto, PAjoc
Eticheta: PA-uri, Jucarele

14 decembrie 2009

Geamantanul de vise

In ultima vreme fac cu intarziere unele lucruri; s-au inchis comentariile si eu nu am raspuns intr-un loc unde as fi vrut s-o fac. Cu ochii pe un geamantanul de vise imi abandonez putin rucsacul undeva in Delta si raspund aici. (De ce ma provoci? Tu sa ma plictisesti? Nu te-ai prins ca asa ceva nu e posibil? Biiine, daca n-ai stiut ti-am spus acum. Dar parca voiam sa-ti spun altceva...)

Orice realitate e subiectiva si e greu sa stii ce e adevarat si ce nu. Iar cand e vorba de realitatea manjita de politica au grija unii sa ne calareasca cu patima. O sa-ti spun ce urasc eu cel mai tare: manipularea. Lasam "fatalitatea" furturilor de voturi si ne izbim de altceva, implacabil, imuabil: masa de manevra indoctrinata in urma manipularii. As fi vrut sa-si puna toti intrebari si sa gaseasca raspunsuri inainte de a se avanta cu posetutele si palariile lor cumsecade la vot. E bine ca "ocupandu-si" votul nu au lasat pe altii sa li-l ia. Dar e rau daca au ales intr-un fel sau altul captusiti bine cu ideile altora bagate pe gat sistematic prin toate mijloacele. Numarul celor manipulati e urias. Si manipularea nu e facuta de niste prosti sau de niste sensibili la cuvinte ca democratie si libertate. Cand si cum vom scapa de manipulatori? Nu prea curand! Pana una alta ne luam geamantanul de vise, il zavoram bine si-l aruncam in pod.

11 decembrie 2009

Orasul exotic (4)

Dunarea
Fluviul stie. A fost aici si cand Sulina era un mic catun in care piratii isi faceau de cap, si cand a venit Comisia Europeana si a sprijinit construirea farului si a digului. Tot aici era si mai tarziu, cand siguranta navigatiei a facut din Sulina unul dintre cele mai cosmopolite orase unde convietuiau laolalta greci, romani, rusi, lipoveni, turci, englezi, francezi, evrei. Acum le poti citi numele pe crucile din cimitirul orasului care a adunat laolalta capitani de vas, generali, soldati, negustori, servitoare sau descendenti de stirpe nobila.

Cimitirul
Auzisem de el si aleg sa-l vizitez in miezul zilei pe o arsita cumplita. Cu aleile scaldate in soare si etaland varul alb al bordurilor pare destul de ingrijit si nu are nimic macabru. Aici un amiral pierit pe mare, dincolo un negustor grec, mai incolo un turc, cine o fi fost el si ce o fi facut nu stiu dar pe cruce scrie ca a trecut prin Sulina si a ramas.
Ajung in fata unei cruci impunatoare, innegrita de trecerea timpului si putin inclinata. Literele sapate in piatra nu lasa sa piara un destin. Inscriptia e aproape intacta si usor lizibila:
" Vremelnic zacu ramasitele pamantesti ale printesei Ecaterina Moruzi nepoata lui Ioan Sturza Voevod Moldova nascuta in Constantinopol 1886 incetat din viata in Sulina la 29 dec 1898 ".
Ce tragedie a putut curma viata micutei principese?
Mai citesc cateva inscriptii-schite de viata lunga sau scurta pe cruci de piatra, fier sau lemn.
Cine sa fi fost cei pentru care au fost facute? Incercam sa recompun vieti trecute, imi imaginam fel de fel de lucruri... Adevarul il stiau doar cei adusi in pamant si ajunsi una cu el.

Marea
Un drum colbuit (cu nisip) lasa casele in urma si se indreapta in liniste si singuratate spre mare. De-o parte si de alta e teren viran pe care pasc vitele. Staruim cu pasi repezi sperand ca vom schimba mai curand peisajul si vom putea zari mai curand marea dar ea intarzie sa ne apara in aria vizuala. In sfarsit ne apropiem si peisajul steril de pana atunci se pierde in mare. Zarim o plaja imensa, frumoasa si aproape pustie, marginita de intinderea de apa ce sclipea in soare. Ne cufundam in nisip, adanc, parca eram pe o plaja undeva la Atlantic. Talpile se bucura de impactul placut, nisipul e fin si mangaiecios.
Mare ca la Sulina n-ai sa gasesti nicaieri in alta parte a litoralului nostru. E primitoare si curata, ca o mare primordiala. Plaja se intinde mult in mare, adancimea creste treptat. Ai o portiune intinsa cu apa mica si nisip fin, te poti juca in mare.
Am intarziat pana spre seara bucurandu-ne de imensitatea ce devenise intre timp doar a noastra.




















Tags: Dunarea, Cimitirul, Marea, plaja, Ecaterina Moruzi, Sulina

10 decembrie 2009

Orasul exotic (3)

Memoria Sulinei
Majoritatea localnicilor nu pot sa indice casa in care a locuit Jean Bart. Intrebi de ea si ti se indica o strada. Cauti casa pe strada respectiva si gasesti casa marelui dirijor George Georgescu. Bine si asa. Sau nu. Casuta respectiva arata jalnic: o casuta de lemn, parasita, cu geamuri sparte. Cu o placa memoriala pe ea. Perseverez in cautarea lui Jean Bart. A fost o vreme in care "Jurnal de bord" m-a fascinat. Urmele lui Jean Bart, pe numele adevarat Eugeniu P. Botez se gasesc de fapt intr-o aripa din batranul far transformat in muzeu. E inchis. Am ratat. Trebuie sa ma intorc intr-o zi.

Localnicii
Sunt amabili si comunicativi. Orientati. Au capacitatea de a te cantari rapid din ochi si de a stabili daca pot sa-ti vanda ceva, de regula peste sau gazduire.
Intr-o curte un localnic cu alura de marinar sesizeaza interesul meu pentru casa lui placata cu lemn pe o parte. Imi spune mandru ca e mai veche de 150 de ani. Ii cer voie sa fotografiez. Casa si omul au un farmec aparte retinut de memoria aparatului de fotografiat. (Pacat ca nu i-am luat adresa sa-i trimit o poza).



















Inevitabil ma intorc la faleza.
Stau pe o banca in asteptarea vaporului langa o o batrana frumoasa cu chip placut si ochi albastrii, intensi. Intra in vorba si dupa ce schimbam doua vorbe imi schiteaza intreaga ei viata. "Al ei" era lipovean... ea venise la niste rude in Sulina. Ivanuska... ehei! Era marinar, inalt, cu pieptul lat, frumos mai era! Cand i-a facut un semn a lasat Banatul ei natal si a venit dupa el... cam asa ceva mi-a povestit dintr-o suflare. Si ea fusese foarte frumoasa, spunea.
Era si acum, alba si frumoasa.

Nea Tone
Cu sepcile pe ochi barcagii asteapta clientii, rabdatori.
Gasim unul dispus sa ne conduca pe canale si pe mare. Judacand dupa infatisarea lui de gras cumsecade te-ai fi asteptat sa ai de-a face mai degraba cu un om comod, usor de indoit si nu cu unul abil care stie precis ce vrea si cum sa obtina. Batem palma. Nu ne tocmim la pret. Chiar daca am fi facut-o nu cred ca am fi avut vreo sansa. Ne-a evaluat dintr-o privire si a stiut cat sa ceara. Cred ca a ghicit si ca are de-a face cu unii care nu se tocmesc.
In ciuda masei corporale considerabile, nea Tone este un om agil. Poate din cauza ca a manuit vaslele si barca de cand se stia. Acum are barca cu motor pe care o conduce cu pricepere. Ajungem intr-o zona unde fluviul intra zburdalnic in mare. Chiar e o zona delimitata. Dintr-o data ne trezim in plina aventura. Incepe sa-mi placa. Plutitul usor s-a sfarsit. Barca salta amplu in sus si in jos. Pentru o clipa am crezut ca ne vom rasturna. Am reusit sa fotografiez zona unde se termina fluviul si incepe marea.

Barcagiul nostru nu se pierde cu firea si taie cu pricepere valurile mari iscate de vant si curentii puternici din zona. Dupa ce marea ne primeste calma profit de un moment de tacere generala si-l intreb daca ar putea trai la munte. "Muntele nu-ti da de mancare" imi raspunde si ma aduce rapid cu picioarele pe pamant. Pentru o clipa crezusem ca as fi putut primi alt raspuns uitand ca ma aflu in inima deltei, acolo unde locuitorii au dobandit arta supravietuirii.

Tags: Sulina, George Georgescu, Jean Bart, Nea Tone

9 decembrie 2009

Orasul exotic (2)

Sulina - un targ linistit care se intinde de-a lungul Dunarii si traieste prin ea.
Dupa ce rumoarea debarcarii s-a sfarsit si cei sositi pe apa s-au imprastiat care incotro, oraselul se cufunda in linistea lui de capat de lume, dormitand sub un soare ce arde nemilos.
Cineva glumeste: "Doar stiti ca soarele intra in tara pe aici. De-aia arde asa!"
Altcineva ii raspunde: "Bravo, ma! Hai sa cautam o umbra si-un suc".





Toata viata oraselului pare a fi concentrata pe faleza: farul, biserica, banca, magazine, restaurante. Oricat te-ai invarti pasii iti sunt atrasi de faleza frumos pavata. Pe o cladire impunatoare cu fatada in stil venetian poti citi anul cand s-a construit -1899.



Strazile paralele cu Dunarea nu au nume, sunt numerotate dinspre faleza spre interior. Pe strada 1 mai misca cate ceva, pe restul strazilor linistea e tulburata rar de cate un autoturism care trece ridicand colbul fin. "La noi nu e praf, e nisip" avea sa-mi spuna mai tarziu o femeie maruntica, gazda noastra. De-o parte si de alta a stradutelor se insiruie case, unele foarte vechi, case grecesti, placate cu scanduri de lemn. Recunosc chiar si cateva case pescaresti tipice asa cum sunt multe pe litoralul bulgaresc. Acolo ele sunt incluse in patrimoniul cultural Unesco. Aici sunt in paragina. Pacat.

Tags: Dunarea, faleza, farul, Sulina

8 decembrie 2009

Orasul exotic (1)

(Asa cum era asta vara)
Dupa o noapte petrecuta la Murighiol intr-o pensiune, intr-un confort nesperat pentru Delta, ne indreptam spre Mahmudia si in scurt timp ajungem la Tulcea. In spatele hotelului Delta, parcarea larga, plina cu masini ne ofera totusi si noua un loc unde sa ne lepadam masina pentru cateva zile. Luam rucsacii si o luam spre faleza. Ne balanganim pe cheiul Dunarii in cautarea unei posibilitati de a ajunge in inima Deltei. Portul motaie toropit sub soare, ambarcatiunile acostate la chei se leagana abia perceptibil. Nici tipenie de om pe chei, ca si cand, acolo, de regula nu se intampla nimic. O plancarda (veche?) anunta orarul catorva curse spre Sulina, Crisan, Sf. Gheorghe (via Mahmudia). De data asta, va fi Sulina, negresit. Cu ce? Vom vedea. Nu ne lasam inselati de motaiala barcilor mari si mici si ne indreptam spre una dintre navele ce fac curse rapide. N-am reusit sa ne imbarcam ptr prima cursa, era full, programarile si inca ceva pe deasupra. Urmatoarea cursa o aveam peste doua ore - tocmai bine ca sa facem cateva cumparaturi si sa "testam" o bere rece pe o terasa din apropierea Dunarii.
Poreclisem Sulina orasul exotic al Romaniei. Pentru ca se ajungea la el doar pe apa si cu gandul la fostul sau statut de porto-franco ademenitor pentru negutatori din multe colturi ale lumii. Altfel denumirea orasului imi sugera o lumina infipta in intuneric. Ardeam de nerabdare sa vad farul vechi pe care il vazusem in filmul "Toate panzele sus".

La ora imbarcarii, pontonul se umplu de lume plecata la drum "cu catel, cu purcel": rucsaci , saci, sacose; un nene cara niste cazane imense, o tanti impingea un carucior. Localnici, turisti, tineri, batrani, copii. In ciuda harmalaiei de la imbarcare odata ce toti si-au ocupat locurile calatoria a decurs civilizat.

Canalul Sulina trece chiar prin mijlocul Deltei. Drumul de apa o ia printre malurile inverzite, umbrite de salcii ce plang pana aproape de pamant. Inima Deltei pulseaza insa dincolo de stufarisul in care se ascunde din loc in loc cate o barca. Pescarii fac parte din decor. Pasarile tulburate de zgomotul motorului isi cauta plutire in alta parte. Nava isi urmeaza drumul lasand in urma pontoanele gara pe unde se intra in satele insirate de-a lungul canalului. Trecem pe langa Partizani, Crisan, Maliuc. Dupa cca 2 ore de navigatie ajungem in Sulina, cel mai estic punct al tarii.

















Tags: Canalul Sulina,
Delta, Murighiol, Sulina, Partizani, Crisan, Maliuc, Tulcea

4 decembrie 2009

Gesturi marunte

Femeile au dreptul sa arunce o privire discreta in oglinda chiar si in public. Doar cat sa-si verifice tinuta. Nu mai mult. Daca au nevoie de mai mult pot sa se retraga undeva.
N-am stat eu prin misiuni diplomatice si doar am rasfoit codul manierelor elegante dar stiu ca a te ruja in public e un gest urat. Si daca as putea incadra gestul in categoria celor relativ acceptabile luand ca punct de referinta peronul metroului nu pot lasa de la mine cand e vorba de locuri publice cu pretentii.
Nu ma asteptam ca ieri la o mare intrunire televizata, sa observ pe timpul pauzei, gratie camerelor de filmat care nu erau in pauza, o doamna rujandu-se, fara nici o jena, in public. Gesturi marunte, nu-i asa? Acum nu e o crima, sunt de acord, dar sotul doamnei a facut prea mult caz de bunele maniere intr-o competitie serioasa unde ar fi trebuit sa aseze alte calitati.

Oamenii se nasc si dobandesc pe parcursul vietii o serie de calitati. Dar ca sa fii conducator de popor trebuie sa ai una mai presus de toate. In primul rand trebuie sa poti sa fii foarte stapan pe tine. Dupa confruntarea de ieri de la tv care a pus fata in fata doi oameni ce doresc a ne conduce mi-a fost si mai clar acest lucru. As vrea ca presedintele meu sa nu fie ca un scolar prins cu temele nefacute. As mai vrea ca presedintele meu sa nu se piarda in vorbe de sa nu mai stie de unde a plecat si unde vrea sa ajunga; cand construieste o fraza mai lunga sa nu uite ca fraza respectiva trebuie sa aiba si predicat. Sa mai zic si ca nu-mi doresc un presedinte lipsit de abilitate care sa ridice la plasa exact mingile prin care adversarul sa marcheze? Ce te faci la o masa de tratative dure fara abilitate? Dar sa zicem ca inchid ochii la aceasta lipsa. Discursul sforaitor si lipsit de substanta, insa, chiar ma deranjeaza. Imi aminteste de alti mari demagogi. Demagogia e cleioasa. Incurca si te abate din infaptuiri. Nu are nici o solutie dar isi da cu parerea si te face sa pierzi vremea. Nu as vrea un presedinte demagog. Si as mai vrea putina sinceritate. Macar atat.

1 decembrie 2009

La multi ani, Mama Romania!

Mult timp nu am perceput in nici un fel comunismul. Am avut o copilarie frumoasa. Parintii mei proveneau de la tara din regiuni complet diferite. Tatal, orfan de mama de timpuriu, a trait mult timp printre straini, in "gazda", la oras, ca sa poata studia. Mai tarziu a venit in capitala unde si-a gasit de lucru si a tras cu dintii sa termine facultatea pe vremea cand cei mai multi se multumeau cu liceul. S-a casatorit destul de tarziu, cand viata l-a dus pe alte meleaguri unde a intalnit o codana frumoasa si sanatoasa care i-a pus repede capastru. S-au stabilit intr-un oras nou, industrializat unde au primit casa cu chirie de la stat. Erau seriosi, cu bun simt si muncitori. Tatal a avut o ascensiune rapida. Pentru a mai putea inainta i s-a cerut sa fie membru de partid. A devenit. Nu-mi amintesc ca in casa sa se fi criticat regimul. Nici nu am auzit discutii intre parinti care sa ne creeze noua, copiilor, vreun sentiment de nesiguranta sau instabilitate. Nu ne puneam niciodata problema ca ni s-ar putea intampla ceva rau, nu doar in familie ci in general, in mediul social in care existam. Traiam fara griji. Parintii terminau programul la ora 15.30 la 16-16,30 erau acasa. Erau foarte prinsi cu treburile lor dar erau langa noi, ne simteam aparati si ne puteam vedea de scoala si de joaca. Singurul lucru oarecum frustrant era ca ai mei faceau economii. Pornisera in casnicie de la zero ambii provenind din familii cu multi copii. Mi-as fi dorit mai multe jucarii si hainute. Nu ceream pentru ca ii auzeam mereu pe parinti discutand si facand calcule legate de plata ratelor la CAR. Cu ajutorul CAR-ului aparuse in casa mobila. Apoi a aparut un tv. Dupa un timp au cumparat masina. In fiecare duminica - singura zi nelucratoare - si in concedii, aveau grija sa ne petrecem timpul impreuna si sa vedem ceva nou. Pana pe la 10 ani ajunsesem sa vad toate manastirile, casele memoriale ale romanilor de seama, statiunile si locurile de vacanta din toata tara. Muzeele erau ingrijite si respirau respect si dragoste pentru cei carora le erau consacrate. Statiunile aveau viata. Le-am revazut apoi cu alti ochi cand am crescut si mi-am purtat la randul meu copiii prin locurile calcate de inaintasi. In anii de dupa revolutie nu le-am mai regasit asa cum le stiam, multe dintre ele au ajuns in paragina.

Zilele de 1 mai si 23 august erau zile de sarbatoare. Orasul era viu si parintii nu mai mergeau la serviciu. Ne imbracau frumos si plecam la defilare. Primeam baloane si covrigi apoi petreceau restul zilei la padure printre rude sau prieteni.

La tv se dadea teleenciclopedia sambata; din cand in cand erau filme cu cowboy care ma faceau sa extrapolez si sa simt ca la americani e...altfel. Filmele si cartile ma trimiteau in alta lume, atragatoare prin culoare si ingeniozitate.
Nu ma gandeam deloc la oranduirea sociala nici chiar cand am facut la scoala economie politica. Il auzeam pe bunicul ca avusese boi si cai si ca i le-au luat comunistii. Il mai vazusem cum lua in zeflemea sistemul spunand ca totul a inceput cand saracii si puturosii satului au inceput sa se lipeasca de unii care faceau propaganda egalitarismului.

La 9 ani am primit cravata rosie. Ma mandream cu ea pana sa-i faca pionieri si pe cei care nu invatau bine. La admiterea in liceu am intrat printre primii. M-au chemat la UTC imediat dupa admitere si m-au inscris. Mi-au dat carnetelul rosu si apoi am platit cotizatia regulat. In liceu ne obligau sa facem practica in productie, sa ducem sticle, borcane si maculatura, sa purtam uniforme si matricole. Matricola pica imediat ce dadeam coltul scolii. Ma opuneam in general lucrurilor care mi se impuneau pana la faza "sa vina parintii la scoala". Dincolo de adolescenta rebela scoala era scoala. Ne respectam profesorii si orele. Cine dorea putea sa participe, in timpul liber, la cercuri de diferite specialitati si la activitati sportive. Majoritatea profesorilor isi faceau meseria cu interes. Erau persoane culte si morale, adevarate exemple pentru noi. Bacalaureatul era un examen extrem de serios, admiterea in facultate la fel. Concurenta la unele facultati era acerba ajungand la 24 persoane pe un loc. La facultati de arta erau sute de insi pe un loc.
In timpul facultatii, la inceput de an, ne duceau la munci agricole. La caminele studentesti se facea autogospodarire. Caminele erau si mai bune si mai proaste dar in halul de degradare in care sunt in prezent nu erau niciunele.
In facultate unii colegi au devenit rapid membrii de partid. Nu ma preocupa apartenenta la partid nici cat negrul sub unghie. De acasa stiam doar ca trebuie sa-mi iau examenele. Pe parintii nu ii vazusem foarte entuziasmati in legatura ca partidul. Din contra, il vedeam cateodata incruntat pe tata si din ce ii spunea mamei intelegeam ca partidul ii cerea niste chestii pe care constiinta lui profesionala si umana nu le poate accepta. Abia cand a facut un atac cerebral mama mi-a spus ca si necazurile cu partidul au contribuit la acesta.

Nu constientizam ca unii au probleme serioase cu regimul comunist. Occidentul ma atragea si parea ceva de neatins. Imi doream cu ardoare sa pot vedea ce e dincolo de granita. Unii tineri fugeau din tara. Periodic auzeam de cate unul prins. Mai auzeam de femeile moarte in urma unui avort "ilegal". Multe lucruri erau trecute sub tacere - nu aveam cum sa le simtim. Sentimentul de siguranta personala nu era afectat nici macar de grija pentru viitor. Nu priveam momentul terminarii facultatii cu ingrijorare. Fiecare student primea un serviciu prin repartitie guvernamentala.

Odata cu repartizarea in productie m-am izbit de tot felul de oameni si de greutatile vietii. Fara o pila la partid nu erai in carti. Dar se putea trai si asa. Era loc chiar si pentru cei ce nu stiam sa dam din coate. Insa un loc modest. Fara privilegii, fara excursii in strainatate. Si din cand in cand lezati in demnitate.

Avand la randul meu copii am deschis ochii mai bine. Conditiile de trai erau precare. Dar nu eram genul sa ne vaicarim. Ne-am suflecat manecile, ca sa zic asa, si am luat viata in piept. Eram tineri si energici. Ne imparteam atributiile si reuseam. Uneori ne trezeam de la 4 dimineata ca sa apucam lapte si un pachet de unt pe care il imparteam exclusiv copiilor...am si uitat. Nu am uitat insa de vremea in care realmente inghetam in casa sau de pana zilnica de curent si de apa. Dar nu le simteam ca pe niste situatii fara iesire. Gaseam solutii de moment. Imi amintesc ca facusem o soba cu lemne...la bloc. Cu apa eram intr-o panda continua sa nu pierd posibilitatea de a stoca apa. Totul cerea efort suplimentar si pierdere de timp.

Si totusi...ne socotim fericiti ca am putut sa le oferim copiilor normalitatea si stabilitatea unei vieti alimentate cu doua salarii. Dupa'89 primul lucru pe care l-am facut a fost sa calatorim prin alte tari. O vreme a fost bine. Apoi am inceput sa simtim securea deasupra capului. Stress. Schimbari. Tortura pemanenta a instabilitatii. Pentru niste oameni care si-au vazut de treaba si au trait vertical nu e tocmai ce asteptam de la viata. Dar fata de alte familii am avut norocul ca schimbarile cele mai mari au intervenit dupa ce copii au devenit oameni in toata firea. Astazi nu am mai putea sa le fim niste parinti atat de buni.
La multi ani, Mama Romania!

30 noiembrie 2009

Papusile au fost doar un pretext

Tema cu papusi - papusile au fost doar un pretext - a scos la iveala niste PA-uri care mai de care mai inspirate pe care le-am lecturat cu mare placere aici.

Abordarile diferite incanta. Dar cel mai mult mi-a placut sa constat, din nou, ca mai multi oameni mari gasesc ragaz pentru a se aduna regulat cu temele facute ca niste scolari sarguinciosi, ca sunt insufletiti de gandul ca vor fi cititi si apreciati. Se joaca serios, asa cum numai copiii stiu sa o faca.

Tags: pretext, papusile, tema, PA-uri

29 noiembrie 2009

Duminca dulce

Duminica dulce aproape a trecut. Dulce ca a fost duminica, dulce ca am prajiturit, dulce ca asa vreau eu. Si vreau sa o inchei cu acorduri dulci.

27 noiembrie 2009

Cavaleri fara frica si fara mormant



Autor: LePetitPrince

Pe stanca stearpa scaldata-n apa
Stau in vant aprig si darz asteapta
Sa se azvarle si sa se zvante
Ei, cavalerii, in drepte trante.

Cai le necheaza, armuri le lucesc
Flamuri se unduie sub taios vant
Mainile pipaie armele, ochii sticlesc,
Umbra se-ntinde peste pamant.

Cade semnalul lupta incepe
Trupuri tinere strivite icnesc
Copitele lovesc nemiloasa tarana
Sabii se-ndoaie, armuri pocnesc.

Pana departe zvonul de lupta
Pluteste iute pe-aripi de vant
Se duce vestea ca se infrunta
Cavaleri fara frica si fara mormant.

Eticheta: poezii
Tags: cavaleri, frica, mormant, lupta, semnalul, vestea, tarana, umbra, nemiloasa, zvon, aripi, stanca, vant, stearpa, flamuri, armele, trupuri, azvarle, zvante, infrunta, cai, necheaza, armuri, lucesc, strivite, icnesc

26 noiembrie 2009

Folositi gardurile !



Spirica, Jean, Vali, Marius, Razvi...si altii care aveti nevoie de popularizare, nu va mai chinuiti sa zdreliti coaja copacilor. Uite, eu m-am hotarat sa va ajut. Va afisez numele pe blogul meu si inca frumos, in rama. Asa e bine?


DACA NICI ASA NU VA PLACE, FOLOSITI GARDURILE !


Etichete: Mediu , Alte texte

Pidjin a vorbit

Pidjin a vorbit. Mai bine tacea.

24 noiembrie 2009

Ce are Pidjin de tace si NU face?

De aproape o saptamana l-am pus pe Pidjin (v. jos in dreapta) si nu face nimic. Il vazusem pe la altii si mi-a placut de el. Nu m-am apucat sa-mi fac blog cu gandul la trafic. Habar n-am de ingredientele din bucataria blogaritului dar imi place sa observ cum anumite cuvinte guglaite imi cheama blogul. Si la urma urmei de ce sa nu vad cum stau cu traficul? Daca cineva trece pe aici il rog sa lase sugestii. In afara de a apasa "delete"...asta stiu pana si eu.
Si... ce are Pidjin de tace si NU face?

Alte texte

23 noiembrie 2009

Pentru Paul si Irina, cu drag

N-am trandafiri dar sper ca lanul cu flori de soare sa va aduca bucurie.
La multi ani!

Drumetind



Crucea e sus si eu sunt jos. Nu-i nimic! O trag cu zoom-ul!



Musculosul si-a incordat bratul ca sa ma impresioneze dar
eu ma uitam la muschii de la picioare ... erau mai verzi.



Am facut un popas dar m-am uitat bine unde ma asez



O cascada pentru furnicute...au acolo si putin nisip sa faca plaja (daca vor)

















Ups! Tevi? Aici?!




Am incurcat-o! Urme de urs ... nu le-am fotografiat ca atunci cand fugi nu poti poza! Cand ziceam ca am ajuns destul de departe de ele era sa calc in alte ... urme de urs. Am zis, fie ce-o fi! Si am scos aparatul, vitejeste.


















Mai urc putin si zaresc "Coltii Morarului" pe care de data asta ii admir doar de departe


















Drumul spre casa a fost inviorat de culorile asfintitului - din pacate fotografiile nu redau nebunia de pe cer


































Da, semnul acela mic si alb era luna - aparuse inainte de a se intuneca


















Tags: cascada pentru furnicute, tevi, urme de urs, culorile asfintitului

Big deal!

Primul gand pe care l-am avut de dimineata a fost: s-a terminat si cu votarea... big deal! Apoi am gandit imediat in termeni de canal de stiri: pentru prima data stampilele "au fost personalizate cu numarul sectiei de votare!". Ma gandesc ca data viitoare ar putea sa se distribuie stampile cu tus rosu ptr femei, albastru pentru barbati, negru pentru batrani. S-ar putea studia mai amanuntit structura votului. Au numerotat stampilele! Mai bine numerotau autobuzele! Ce cetatean suspicios am devenit!

22 noiembrie 2009

Bocancel incercat



Ma uit la bocanci si la soarele de afara si imi pare rau ca nu am prelungit pana azi drumetia de ieri.
Ieri a fost la fel: un soare prietenos care amintea de primavara. Pe domnul Soare l-am pierdut urcand putin prin padure si l-am regasit mai tarziu, in drumul spre casa, pregatindu-se de culcare in timp ce doamna Luna, deghizata intr-o secera, prinse a se catara pe cer la momentul oportun ca sa-i supravegheze disparitia treptata, ca intr-un joc intre indragostiti.





Bocancelul incercat (poate nu atat de incercat precum fratii lui dinainte). Ma gandesc s-o iau in sus, poate o sa dezvalui si alte bucatele din mine, trebuie sa recunoasteti ca bocancelul e un inceput.

Am descarcat pozele dar voi posta mai pe seara si daca nu reusesc, maine cu siguranta. Acum ma bucur ca macar am apucat sa trimit textele la "mireasa din PA" ca sa nu lipsesc de la joc.

Mireasa din PA

Fotografia etapei a patra a concursului de PAfoto infatiseaza o mireasa si un zid. Textele mele pentru aceasta etapa :

Regasire
Fusese o fata inocenta perfect pregatita pentru sublim. L-a intalnit pe el, a devenit femeie, s-a schimbat. Dar dimineata, la despartire si seara la regasire, se aduna toata la pieptul lui si cauta scobitura dinspre umar "anume facuta pentru ea". Atunci era tot ea, fetita care avusese demult un moft artistic: sa se pozeze singura in neaua rochiei de mireasa.

Zidul despartitor
Mai intai ne mor amintirile apoi murim noi. Se poate intampla si invers. Se mai poate intampla si ca amintirile sa supravietuiasca.

Tag: Mireasa din PA
Eticheta: PA-uri, Alte texte

19 noiembrie 2009

Azi e zi de vot... ma doare-n cot!

Nu am inceput sa scriu proza arhiscurta (PA) pentru puncte si clasamente ci pentru ca citisem cateva texte la prietenul Calin si m-au amuzat, apoi am facut si eu unele si au amuzat pe altii. In paralel cu placerea de a spune multe in cuvinte putine am experimentat diferite feluri de PA-uri: PA-ul descriptiv, Pa-ul grav, Pa-ul jucaus, PA-ul sarada, PA-ul filozofic...mai sunt categorii, o sa le cuprind intr-o antologie a prozei arhiscurte pe care intentionez s-o scriu (odata si odata). De fapt, deja am inceput s-o scriem impreuna, noi toti, prietenii de PA-uri.
Ca autor de PA-uri luciditatea ma determina sa apreciez ca punctul meu forte este creativitatea- nu asezarea in cuvinte pe care cel mai adesea o fac "pe genunchi". Stiu insa pe cineva care are o creativitate iesita din comun si care scrie bine chiar si "pe-o unghie". Asa se face ca are foarte multi fani care asteapta cu sufletul la gura texte noi pe blogul lui si apoi se epuizeaza comentandu-i-le. Tinerii iubitori ai scrisului vad in el un mic idol si-i cer sfatul scotandu-si palaria si tragandu-se langa perete, tinerele s-au indragostit de focul lui launtric. Lumea se aduna ca moliile la lumina cand autorul "aduce marfa". El scrie proza normala, daca pot spune asa, putini stiu ca ne-a facut onoarea de a se juca cu noi de-a proza arhiscurta. Fireste ca daca ar sti ar trimite voturi pentru Paul Gabor asa cum spune Calin aici.
Dar de unde sa stie? Poate intamplarea sa-i aduca pe aici. Sau poate se va gasi o postarita, alta postarita, tocmai am descoperit ca e un post ravnit.


18 noiembrie 2009

Cum poti ramane toata viata un adolescent

Este prima oara cand postez un text care nu-mi apartine. Nu stiu cine e autorul, nu era semnat. Cand l-am citit l-am salvat intr-un fisier. L-am pastrat pentru ca am recunoscut tabloul pe care il descrie, am facut parte din el si stiu ca e autentic. Asa era, asa eram noi in perioada studentiei. Astazi mi-am amintit cu drag de perioada aceea gratie unui nume mentionat de Vania in notele explicative la Tenebre-2. E vorba de Nicu Vladimir un exponent perfect al artistului rebel de care ma indragostisem in liceu - nu doar pentru ca era nebun si frumos ci si pentru ca ma regaseam in el. Miscarea hippie era prost inteleasa de unii atunci ca si acum: ea nu avea nimic de-a face cu consumul de droguri sau cu imoralitatea ci cu spiritul liber. Doream sa ne exprimam si o faceam cum ne ducea capul - parte prin atitudine, parte prin tinuta.
Nu luam in serios cerintele regimului. Spuneam bancuri politice si ascultam Metronom la Europa Libera. Prin muzica m-am apropiat de Occident. Cand l-au ucis pe Cornel Chiriac cred ca abia intrasem la liceu. Dar am simtit moartea lui ca pe o lovitura. Adulmecam briza Occidentului de oriunde. Dintre copertile vreunei reviste sau a unei "placi" de vinil ajunse cine stie cum si la mine, din blugii pe care ii carpeam pana ma carpeau parintii pe mine....imi iubeam parintii si ii ascultam dar iubeam si blugii...veneau din lumea libera. Studiam si in acelasi timp ma bucuram de tinerete. Cautam idoli si gaseam in jurul nostru cativa cu mintile ascutite si libere. Cu ochii atintiti asupra lor, speram.
Iata si tabloul autorului anonim:

"...Intr-o zi eram acolo, la Studentesc si mi se rupea in multe ca venea sesiunea. Si nici remuscari n-aveam, ca mai erau acolo vreo doua-trei mii care-mi impartaseau sictirul didactic. Se statea de dimineata pana seara, nu te plictiseai niciodata, nasol ca nu era camping. Spuneam ca bantuiam pe acolo cu prieteniii si ca pe la ora 6 dinspre seara se anunta in megafoane ca la "tribuna" o sa fie ceva numit "Cantec despre mine insumi" ...n-am inteles prea bine despre ce e vorba dar i-am mobilizat pe amici catre aceasta "culturalizare" pentru ca citisem cu ani in urma poemul lui Whitman,si, ca aproape orice adolescent neinteles si furios, ma regasisem in el. Mai era o jumatate de ora, noi tocmai incheiam meciurile de ping-pong si ne-am dus cuminti sa ne asezam pe locurie de la umbra. Si a aparut Florian (Pittis- n.m). Si a inceput sa ne spuna povestea lui Walt, povestea lui Florian, povestea fiecaruia dintre noi si a tuturor luati laolalta. Si, peste 10 minute nimeni nu mai juca nimic, restaurantele si bufetele erau goale, lacul, terenurile si salile pustii. Mai mult de doua mii de oameni umpleau inefabil preeria americana purtati de masina timpului in Bucurestiul anilor '80. Si aceasta este pentru mine Florian, un mag. Este cel de la care am invatat cum poti ramane toata viata un adolescent".

Autorule anonim, am fost multi care am invatat cum sa ramanem adolescenti toata viata.



Categoria: Alte texte

17 noiembrie 2009

Evolutie inversa

Ar trebui sa ma bucur ca am aceiasi origine cu Edison, Mozart sau Hemingway. Dar n-o fac. Nu acum cand stiu ca exista fiinte rupte din habitatul lor natural si obligate sa traiasca intr-un spatiu decorat cu pretexte de copaci si cu asfalt odios sub talpi care stiu prea bine ce e impactul. Atata timp cat fiinta superioara ia vama pe suflete, teoria evolutionista ar trebui sa-si schimbe macar denumirea. In zadar incercam sa fim draguti cu fratii nostri de dincolo de gratii. Privirea lor spune: nu vreti sa inversam?

Text scris pentru etapa cu maimute a concursului de PAfoto


Tag: habitat
Etichete: PA-uri, Alte texte

Blestem de insomniac

Duce-te-ai sa te tot duci
Pana la cules de nuci
Cat o fi ziua de lunga
Drumul sa nu-ti mai ajunga
Sa n-ai liniste nici somn
Pana ce eu nu adorm.

Tags: blestem, insomniac, cules, nuci, drum, somn
Etichta: poezii

14 noiembrie 2009

Eu, copilul

Casuta pe asfalt
Micul arhitect ar fi vrut sa-si cladeasca o casuta, ca orice casuta. Dar in timp ce o proiecta a indragit-o atat de mult incat a prins a se teme pentru ea. Ca sa nu se darame niciodata a construit-o culcata.

PApetit scris pentru etapa copilaroasa a concursul de PAfoto

Copilul si cutiuta
Copiii se jucau cu masinute, papusi, ursuleti, fiecare cu ce avea. Cand se plictiseau de jucaria proprie se luau la harta dorind alta jucarie. Un singur baietel nu se certa niciodata. Nimeni nu ravnea la jucaria lui. Gasise o cutiuta si se juca cu ea. Isi imagina ca acea cutiuta e o casuta. O casuta plina cu fel de fel de jucarii de care stia numai el.

PApetit scris pentru etapa copilaroasa a concursul de PAfoto

Etichete: PA-uri, Alte texte


12 noiembrie 2009

Black Magic Woman

Glade ambi pur

Era o reclama la tv, tare imi placea, cu un bebe pe wc (bebe mai mare care nu mai face la oala). Statea pe wc si spunea - inghitind "r"-ul: "pah, ce urat miroase....s-a terminat, s-a terminat!" Mama il intreba..."ce s-a terminat?" El era necajit ca s-a terminat dar nu spunea ce s-a terminat. Se terminase odorizantul glade ambipur. Azi imi vine sa spun la fel..."s-a terminat, s-a terminat" si nu din motive de rasfat nu pot spune ce s-a terminat. Stiu numai ca simt inutilitatea unei sculpturi de gheata.






Labels:alte texte, inutilitate, glade ambipur

Cand ti-e mai rau, danseaza!

11 noiembrie 2009

Campanie de sustinere si promovare a Papetiturilor la etapa care scoate flacari

Votati-ma! N-o sa mi se urce la cap! As putea sa ma autovotez dar n-o fac...am incercat o data si m-am simtit groaznic! In schimb mi se pare corect sa ma promovez... macar pe blogul meu, nu?

Etapa a treia a concursului de PAfoto, i-as spune etapa care scoate flacari, se incheie maine la 10. Apoi urmeaza votarea. Sunt multe PA-uri bune dar bineinteles ca ale mele sunt cele mai bune!
Cei ce vor sa ma voteze, adica foarte-foarte multi din randul celor 2 cititori ai blogului meu, trebuie sa procedeze in felul urmator: maine, imediat dupa ora 10 trimiteti voturile la adresa ticorosu@yahoo.com. Regula ca votarea sa fie valida este sa alegeti maxim trei autori si sa impartiti intre ei 10 puncte. Deci stiti: mie imi dati 8 si celorlalti cate unul de caciula. Stiu ca ati vrea sa imi dati mie toate cele 10 voturi dar nu se poate - nu vor fi luate in considerare daca nu respectati regula (varianta minimalista).
Iata si cate ceva despre PA-urile scrise de mine special pentru aceasta etapa:
1. Definitie - in care explic ce e un PA chiar printr-un PA. Genial, nu? Aveti de-a face cu un deschizator de drumuri, incurajati-l!
2."Hot" fara ficat, sef necondamnat - un PA care aluneca din mitologie pana in zilele noastre ca pe role, pe rime. In plus poate fi interpretat si imi pare bine...barem cu atat sa ma aleg de pe urma politicii din tara asta!
3.Vestala - un PA despre care n-as spune prea multe... e de corazon! Sper ca observati singuri cat de simplu si la obiect este. Nici nu mi-au trebuit toate cele 500 de semne...
Mai jos aveti cele trei Papetituri - in cazul in care vreti sa le si cititi inainte de a le vota.

Definitie
De cand scria PA se intampla sa exclame tot mai des: este ca un PA! Pana si cafeaua preferata, espresso, i se parea ca seamana cu un PA. “Merg sa iau un PA”- spunea si zambea misterios. Intr-o zi a vazut un foc cu flacara mai asa, intr-o parte. L-a asemuit cu un PA: la inceput mocneste apoi izbucneste. Te incalzeste si te ia cu el. E iute si sprintar. Sau constant arzator pentru ca in final sa te arda.

“Hoţ” fara ficat, sef necondamnat
Oamenii erau lipsiti de foc – darul acesta Zeus nu le-a dat. Dar intr-o noapte Prometeu i l-a furat. Asa se face ca “hoţul”, din ordinul lui Zeus, a ramas fara ficat. Cu toate acestea Zeus n-a fost condamnat. Zeu-sef fiind, nici n-a fost judecat.

Vestala
Am cladit un templu inimii tale si as fi vrut sa fiu vestala in el. Dar tu nu erai decat un biet muritor. Si nici acela complet utilat pentru iubire: iti lipsea sufletul.

NU UITATI! Votati LePetitPrince! Ma bazez pe voi.

Labels: alte texte, PA-uri

Mircea Dinescu

Azi e ziua lui Mircea Dinescu. Un semen de-al lui, eu, ii doreste la multi ani! (ca de la poet la poet, la naiba!)
Imi place cum scrie - nu discut aici ce scrie, e treaba lui cum vrea sa-si foloseasca talentul, adica in slujba cui. Orice om e liber sa aleaga conform propriilor determinari. Imi place cum isi expune ideile, il socotesc un original suta la suta si extrem de creativ. Intr-o vreme ii urmaream aparitiile spumoase si ma atragea jemanfisismul lui, acel romanesc "mi se rupe"- luat de sine statator.
Tot atunci am scris o poezie pe care am pastrat-o si acum ca am blog zic s-o scot la lumina.

Dinescului

Pe un plai, de boi, ce-i drept
s-a nascut sa traga-n piept
viata cea bolovanoasa
un baiet de vita aleasa.

Vita de vin ghiurghiuliu
baut toamna, mai tarziu,
sange de om din popor
baiet fin, nu din topor.

Nu s-a omorat prin scoli
-asta l-a ferit de boli-
a-nvatat la scoala vietii
ca acolo-nvata poetii!

Pana cand, din brambureala,
se trezi ca luat din oala
in zi revolutionara.

Mirceo, Mirceo, ce facusi
caii de ti-i abatusi
prin politica cea curva?
Ea te tine in etuva,
rapid te sterilizeaza
si-ti da drumul mai apoi
la caruta fara boi.

Altfel, cam istet din fire,
Om cu suflet si pornire,
Si-a vazut de drumul lui
...de aspirina saracului.

Eticheta: Poezii
Tags: Mircea Dinescu, plai, boi, piept, baiet, curva, suflet, caruta, aspirina saracului, politica, etuva

10 noiembrie 2009

Hot fara ficat, sef necondamnat

Oamenii erau lipsiti de foc-darul acesta Zeus nu le-a dat. Dar intr-o noapte Prometeu i l-a furat. Asa se face ca "hotul", din ordinul lui Zeus, a ramas fara ficat. Cu toate acestea Zeus n-a fost condamnat. Zeu-sef fiind nici n-a fost judecat.

PApetit scris pentru etapa a treia a concursului de PAfoto

Eticheta: PA-uri

8 noiembrie 2009

Desfatari

Dunarea - simfonie albastra, il insotise o bucata de drum. Incantarea i se citea pe chip cand exuberanta baroca a Melkului ii dadu o noua binecuvantare si un alt albastru: al frescelor divine. Cand ajunse la Spitz, credea ca exaltarea de care fusese cuprins la abatie nu i-a mai lasat loc in suflet pentru nicio alta desfatare. Dar orasul viticol din jurul Tausendeimerbergului, muntele care povestea - prin insusi numele lui -legenda podgoriilor locului, avea farmecul lui discret. Si acum, visul vitei de vie statea incolacit in fata calatorului, daruindu-i din voluptatea lui rubinie.

PApetit scris pentru concursul de PAfoto organizat de Calin (fireste).
Privind fotografia propusa drept tema ma intrebam daca calatorul nu cumva a lasat paharul la jumatate si a luat-o in sus pe muntele din fata lui; pe creste era soare, inca.


Etichete: Alte texte, PA-uri
Tags: Tausendeimerb, Melk, Dunarea, Spitz

Preludiu

Voia sa-i dezlege misterul. Mai intai si-a apropiat cu emotie buzele de el. Descoperirea placuta i-a impins cercetarea mai departe...S-ar fi abandonat in navala lui viguroasa si zburdalnica dar dorea sa-si intensifice placerea, intarziind-o. Sangele ii clocotea. Isi musca buzele ca sa reziste tentatiei de a-l cuprinde cu totul. "Daca tocmai acum s-ar declansa un cutremur?" - se surprinse gandind. Teama ii curma orice rafinament al simturilor. Insfaca paharul si ii arunca pe gat continutul.

Nota: am scris acest text pentru etapa a doua a concursului de PAfoto organizat de Calin (fireste).
Tag: PAfoto

Etichete: PA-uri, Alte texte

7 noiembrie 2009

Etapa a doua a concursului de PAfoto

Cu ochii tinta pe fotografia etapei a doua dau sa ma apuc de scris. Ceva ma tine totusi pe loc si anume prostiile care imi trec prin cap. Si anume ca am sfeclit-o. Si anume ca locul intai obtinut la etapa precedenta ma obliga la mai mult sau macar la cat a fost. Si anume e repetat anume.

PA-uri mi-au trebuit... Cu melcii am scos-o la capat, acum sa ma vad!
Tema este extrem de generoasa, o prefer de departe dintre toate de pana acum - socotind si PAverbele, care au fost floare la ureche pe langa PAfoto-uri - desi ar trebui sa fie invers pentru ca o imagine spune mai mult decat 1000 de cuvinte - cum spun o gramada de insi. Ei, tocmai aici e PAbuba: o imagine spune prea multe iar "fabricantul" de PA-uri are nevoie numai de 500 de semne cu totul. Dar nu ma plang. Uneori nu-mi trebuie toate cele 500 de semne ca sa pot spune exact ce vreau.
Gata cu vorbaria, trec la eprubeta cu PAfoto.

Tag: PAfoto





6 noiembrie 2009

Draw is come back

S-a intors Draw ! Asta e o veste! Mai ales ca n-a venit cu mainile goale...
She said:
Here is the cover for my first comic book. Just be patient, and very soon I will put it on my blog.

5 noiembrie 2009

Pagina cu melci

Calin a postat o poza cu melci si ne-a dat startul intr-un nou concurs de PA-uri.
Am participat cu patru "bucati'' apetitul fiindu-mi justificat de delicatesa servita drept tema.

Nota: Poza propusa drept tema, poarta denumirea de "Inmultire", autor Sorin Stanciu

Inocenta
Georgel vede pe o tufa un melc care incearca sa iasa din cochilie pipaind si uitandu-se in jur cu coarne intrebatoare.
-Ce melc dragut!, zice, asezandu-se pe vine. Se uita putin la el si apoi o zbugheste la joaca. Nu peste mult timp mingea i se rostogoleste langa tufa unde vazuse melcul. Era tot acolo, cu casa pe spinare. Langa cochilia melcului, Georgel mai vede inca una. “Unde o fi al doilea melc?” – se intreaba si ochisorii lui prinsera a se rotunji de mirare: melcul dintai parca crescuse si se ingrosase.

Crescatorul de melci
Te pomenesti ca balosii astia ma pot scoate din criza. Stiu ce fac! Imi fac melcarie. Dar, daca afurisitii aia inceti evadeaza? Astia cu casa in spinare isi iau talpasita cand nu te astepti! Plasa. Acopar melcaria cu plasa. Bun! Mai trebuie sa fac rost de niste perechi de melci. Dar de unde am sa stiu care-i “el” si care-i “ea”? Asta-i acum! Doar n-o sa ma impiedic de un amanunt, acum, cand solutionez criza. Important e sa se inmulteasca. O sa le cant ca sa-si scoata coarnele. Pardon! Aceia sunt ochii.

Infinit fragil
Te uiti la melc si vezi o creatura urata, baloasa si pe deasupra atat de inceata incat nu concepi sa-l lasi intr-un loc si sa-l gasesti in altul. N-ai crede ca aceasta faptura are vocatia infinitului. Desi cochilia lui arata in mod evident acest lucru. Cand se retrage in cochilie, corpul sau ia forma infinitului. Un infinit ce poate fi calcat in picioare si strivit de oricine. Cand doi melci sunt impreuna sunt doua cochilii. Doua cochilii si acelasi infinit.

Defect femeiesc
Asteptasera tot anul sa vina clipa vacantei. Sa plece amandoi, sa fie impreuna clipa de clipa. Vor sta unul in bratele celuilalt toata ziua. Se vor contopi intr-o singura fiinta. Ardea de nerabdare. Ce-o fi cu ea de nu mai vine? Ah! Uite-o ca apare...Iar a luat toata casa cu ea!

Eticheta: PA-uri, alte texte
Tags: cochilie, inmultire, ingrosase, zbugheste, balosii, melcarie, talpasita, plasa, infinit fragil, creatura, baloasa, vocatia, strivit, calcat, contopi

3 noiembrie 2009

Despre melci

Te uiti la melc si vezi o creatura urata, baloasa si pe deasupra atat de inceata incat nu poti sa-ti imaginezi cum se face ca l-ai lasat intr-un loc si l-ai gasit in altul. Sau nu l-ai mai gasit deloc. Caci, contrar aparentelor, melcii au vocatia libertatii. Poate de aceea isi cara cu ei cochilia. Dispar inauntrul ei sau pot pleca oricand fara sa-si lase casa. Iata unul care nu se plange ca isi cara toata viata casa in spinare.

Poti invata multe de la melc. De la melc poti invata rabdarea. El merge incet e drumul lui, se urca pe o ramurica, ramurica se inclina, melcul cade. Se ascunde fiinta tematoare. Putin. Apoi o ia de la capat cu mersul, sarguincios. De la melc poti invata sarguinta.

De la melc poti invata delicatetea. Trebuie doar sa observi dansul gratios al cornitelor, pipaind temator sau incordandu-se intr-un "v" triumfator. Uneori e nevoit sa si le retraga, melcul-melc, codobelc.

Cel mai pretios lucru pe care il poti invata de la melc este vocatia lui pentru infinit. Cand se retrage in cochilie, corpul sau ia forma acesteia, piramida rotunda cu varful spre cer. Un infinit care poate fi calcat in picioare de oricine.

Eticheta: alte texte
Tags: melc, rabdarea, sarguinta, delicatete, infinit

2 noiembrie 2009

Zorba

Pe dealul unde-si asezara corturile si isi ridicara cateva case de chirpici, fara usi si geamuri, cu pamant batatorit pe jos, aerul intepa cu miros de fum. "Parfumul nostru"- avea sa-mi spuna mucalit, un tigan istet.
Abia apuc sa-mi potrivesc ochii pe o casa zugravita intr-o nuanta de albastru saritor in ochi, cand aud:
- Ce faci bre, venisi pe Acropole? si-l vad pe tiganul rasarit langa mine miscandu-si somoiogul de mustati de deasupra buzei de sus - semn ca zambea. Ii spun ca-l caut pe Zorba.
- Mandea e! Si isi impunge pieptul cu mana de parca referirea la Mandea nu ajungea. Ma astepta, ii spuse frate-sau de la oras ca vine cineva sa-i ia interviu.
- Hai sa-ti arat partehornul, manca-ti-as!
Intram pasind peste pragul de pamant batatorit."Partehornul"era populat cu vreo cinci puradei de diferite marimi, cu obrajii frumosi murdari de cenusa si doua ochioase, marisoare.
- Ada, fa Zambilo, plasticele halea si vinul sa homenim mosafiru'.
Il intreb de ce-i spun tiganii Zorba si aflu ca l-au vazut dantuind...de-i frig sa se incalzeasca, de-i cald sa se racoreasca, nu stie nici el, asa-i vine, canta o muzica in el.
Zambila apare cu pahare de unica folosinta scoase parca din pamant. Citea tiganul in mine ca intr-o carte.
- Ia bre, nu-ti fie sila, n-a beut nimeni cu ele, e sterhilizate! Mi le-a dat un neam care si-a facut sereleu cum cobori la vale pe drum.
Ca sa nu-l jignesc ca tot mi-ar fi sila, ridic paharul si dau sa dau noroc. Plasticele se ciocnesc fara zgomot.
- Noroc, aburiti-ar ochelarii, zice.
Subit il pierd de client, se ridica in picioare si iese din casa. Il vad cum incepe a se roti, dantuind dupa o muzica numai de el auzita, cu ochii inchisi si mainile impreunate spre cer si cu o expresie de durere si fericire laolalta, pe chip. Ma strecor pe langa el sa nu-i tulbur dansul si o iau la vale fara sa bage de seama. Ajung jos, la poalele dealului si mai arunc o privire indarat. Il vad tot acolo, dantuind cu cerul si pamantul, dupa o muzica numai de el auzita.

Aveam un vis...

Aveam un vis care imi revenea periodic: se facea ca zbor doar dand din maini. Zburam fara probleme, de oriunde spre oriunde. Ma dezlipeam de sol batand des din brate, brate ca toate bratele, nu cu aripi, iar aterizarea era intotdeauna sigura - nu-mi amintesc cum faceam la aterizare, ca, nu l-am mai visat de mult, cred ca tineam bratele in sus si planam pana la atingerea solului. Visam destul de des ca zbor astfel si ma simteam foarte confortabil in timpul si dupa vis. Nu stiu de ce nu mai revine. Ma si mir ca nu l-am uitat.

Mult timp am dorit sa fiu reporter de razboi. Apoi orice fel de reporter dar neaparat unul care sa faca sacrificii pentru meseria lui. Sa nu conteze timp si efort investit pentru o poveste buna. Inca iubesc sa observ locuri, si, parca si mai mult, oameni. Ca si cand nu ar avea numele lor, i-as numi cumva, iar numele acela ar trebui sa le spuna povestea.

Eticheta: alte texte, vis

30 octombrie 2009

How much is the doggy in the window

Locul unde i-am intalnit era unul cu vad comercial: o parcare unde se adunau gospodarii din satele raspandite de-a lungul culoarului Rucar -Bran sa vanda produse facute de ei, in casa. Gasesti pe “botul” masinilor, sau pe alte tarabe improvizate, branza de burduf in coaja de brad, carnati afumati, siropuri naturale din muguri de brad, miere, dulceturi. N-ai cum sa le ignori existenta; acolo e musai sa opresti. E unul din locurile de belvedere ce ofera mai mult decat cele obisnuite pentru ca de acolo poti vedea, in acelasi timp, crestele Pietrei Craiului si Bucegilor. Alaturarea celor doua masive muntoase face peisajul coplesitor. Ochii iti aluneca roata dezmierdand departarile pana cand ajung de unde au plecat iar gandurile ti se lasa in voia coamelor muntoase. Extazul ar fi deplin daca n-ai observa in imediata apropiere un fapt ce te aduce rapid cu picioarele pe pamant.

La inceput nu realizezi ca ghemotoacele de lana expuse spre vanzare sunt catelusi. Unii dintre cei mai dragalasi, ciobanesti mioritici decazuti - fara voia lor - din mareata misiune de a deprinde, pe langa parintii lor, cum sa apere pana la ultima suflare avutul eventual viata stapanului si prietenului lor, omul. Vanzatorii nu cred sa fi fost ciobani. Ciobanii nu ar vinde copiii prietenilor lor.

Tinuti intr-o cutie de carton unde abia aveau loc sa stea, cu toata blanita lor pufoasa, pareau zgribuliti de frig si tristi. Noroc ca erau luati in brate din cand in cand. Lumea se uita la ei si-i puneau repede la loc, din cauza mirosului de excremente capatat din sederea in cutia aceea insalubra.

Incepe sa-mi sune in cap: “Puneti mana pe Vasilica ca sa aveti noroc tot anul !” si revad o scena cu un vanzatorul de noroc intalnit inainte de Anul Nou prin piata. Vasilica era un mielut slabut, insuficient dezvoltat pentru a fi despartit de mama lui si tarat pe strazi...

Sunt pui lipsiti de noroc, care suporta povara singurei lor vinovatii : dragalasenia.

28 octombrie 2009

Rasaritul meu





















Parca mi-e foame de un rasarit...Deja?...abia am mancat.
Doar nu a trecut chiar asa de mult timp de asta vara. Si, ce? Trebuie sa fie vara ca sa ai un rasarit? Nu...dar vara e altfel: intra mai bine in mine. Nu doar prin ochi ci prin fiecare por al pielii dezgolite.
Hainele sunt in plus in ritualul meu cu soarele.
Eticheta: foto

Nazdravana

De Mos Nicolaie gasea in ghete dulciuri cu toate ca mereu era amenintata: daca nu esti cuminte, Mos Nicolaie o sa-ti aduca o nuielusa. Dulciuri primea si fara sa-i aduca Mos Nicolaie. Mereu primea dulciuri. Aproape se saturase de atatea dulciuri.
"Cum or fi nuielusele?"..."Of, de-ar veni odata Mos Nicolaie!..."

PA la tema propusa de Calin: "Bataia e rupta din rai"

Eticheta: PA-uri

Liderul

Locul lui era in sectie, in salopeta murdara de unsoare neagra de la strunguri, langa cei ca el, cu liceul terminat cu chiu cu vai la seral.
Numai ca el fusese baiat descurcaret. A dat din coate, a pus o vorba ici, una colo, a fost trimis la niste cursuri si iar a mai dat din coate...A ajuns lider de sindicat si a scapat de munca. Toata ziua statea in biroul lui - avea birou de sef de sindicat - si umbla imbracat numai la costum si cravata.

Tanarul inginer, fost student stralucit, repartizat dupa facultate in uzina, intra timid si ramase langa usa strangand cererea in mana.
"Liderul" i-a aruncat o privire piezisa in care se citea un soi de sila. Inginerul se privi pe haine de la gat in jos. S-o fi murdarit de ceva? Nu era nimic in neregula cu tinuta lui. Ridica ochii spre cel de la care astepta o semnatura pe cererea de obtinere a unei locuinte.
- Ce vrei domnule?, catadicsi liderul sa-l intrebe.
- Am venit cu cererea pentru casa...
- Poftim! incepu seful sindicatului. Nici n-a venit bine si vrea casa, domnul! Ba, tu stii cat am invatat eu ca sa ajung unde am ajuns?
Tanarul, spre norocul lui, nu stia. Altfel poate nu s-ar fi putut abtine si ar fi ras. N-ar mai fi pupat el semnatura.

27 octombrie 2009

Captivitate

Iesind pe veranda, zabovi putin ascunsa privirilor lui atrase intr-acolo ca pe niste linii de forta. Lui, camera ii paru deodata goala, vidata chiar. Dupa cateva clipa, femeia aparu de dupa perdeaua de iedera, si reveni langa el, cuibarindu-i-se la pieptul care se ridica de parca primise aer proaspat. Fericirea il surprinse intrebandu-se:
"Daca ar fi stat mai mult pe veranda, mi-ai fi putut lipsi mai mult?"

Text si foto: LePetitPrince

Eticheta: PA-uri

26 octombrie 2009

A Present For Your Blog

Draw s-a gandit sa ne premieze: A Present For Your Blog
Am multumit si am luat acasa cutia cea frumoasa.
(Daca nu eram LePetitPrince nu stiam ce e in cutie...asa stiu si nu mai trebuie sa o deschid).
Draw mi-a dat voie sa o daruiesc la randul meu.
Eu o daruiesc tuturor curiosilor.