22 decembrie 2010

Codrul, frate cu romanul

Azi-dimineata am vazut un brad care cara un om - omul nu avea nimic impotriva...

















Un brad cat o casa carat de un om
Abia se vede dintre crengile imbratisate
Omul se simte bine, se crede bonom
Bradul e tot numai ace desi ii e frate.

20 decembrie 2010

Alb


Primii fulgi s-au asternut de ceva vreme, diafani si tacuti ca o mirare de frumos. Entuziasmul pe care l-a starnit caderea lor a trecut, si ei, primii fulgi de nea, albisorii, au fost calcati in picioare cu nepasare.

Ne nastem puri. Incetul cu incetul ne murdarim de tot soiul de ganduri si fapte sau nefapte; negandul ni-l toleram mai usor, daca nu e, nu e.

Cat entuziasm cand ninge prima oara! Cum pica puritatea din cer, cum ni se pare ca ne-am curatat de rele, ne bucuram de parca dupa ce se ridica cortina tesuta rar din stelute albe urmeaza sa ne pice din cer bucurii de nu o sa mai putem sa le ducem.
In fiecare an la fel, aceiasi asteptare, aceiasi bucurie alba, un pic de renastere. Nu e deloc rau.

18 decembrie 2010

Defulare

Daca casa noastra ar avea degete, nu ar misca niciunul fara mine.
Nu ma dau mare, sunt. As vrea sa nu fiu, dar nu se baga nimeni sa-mi ia locul.
Sunt un melc suparat.

15 decembrie 2010

Cafei cu lapte

Cafei cu lapte insemna una-doua rondele de cicoare, lapte si zahar dar nu orice lapte ci lapte proaspat muls in sustariu, cumparat de la cei ce aveau vaci in sat.
Bunicul nu mai tinea vaci, dupa cooperativizare a mai pastrat doua vaci, apoi una, mai tarziu grajdul a ramas gol, ieslea fara fan, doar usa de lemn, imensa si grea, mai pastra in ea amintirea Joianelor, fie tolanite pe jos, pierdute intr-un rumegat fara sfarsit, fie infulecand paiele coborate din pod de bunicul, incurcat pe scara de picioruse mici care voiau si ele in pod.

Culoarea cafeiului cu lapte semana cu culoarea Joianelor si era atat de bun... Cand deschidea bunica cutia de tabla unde tinea tuburile de cicoare incepute, mirosul de cicoare se raspandea in toata incaperea ademenindu-ne subtil la masa, fara ca bunicul sa mai cheme, cum chema de obicei cand masa era gata: "No, dati-va pe langa masa!".

Pe o strada aglomerata dintr-un Bucuresti fara bunic, am zarit intr-o vitrina de Plafar, tuburi de cicoare. M-am repezit sa le cumpar si pana acasa le-am mirosit de zeci de ori. Le-am strans in mana ca pe o comoara nepretuita. Acasa, am incercat sa recompun un miros si un gust din trecut, neasemuitul gust dulce-amarui al cafeiului cu lapte, pe care nu pot sa-l compar cu nimic. Sau pot. Cu viata.

14 decembrie 2010

Tablou cu cerbi

Nu era copac, era un cerb -
Se ramifica peste o ciuta.
Alt cerb in padurea muta
Rage acerb.

Nu e zgomot de copac traznit
E boncaluit de cerb.
Undeva perechea ce i s-a menit
Tremura cu nerv.

Intr-un colt de cer rasare luna,
Se curbeaza si priveste-n jur
Senina ca-ntotdeauna
In straiul ei alb si pur.

13 decembrie 2010

Schimb de link-uri

In copilarie faceam colectie de te miri ce, timbre, bani vechi, servetele, ambalaje de ciocolata, cutii de chibrituri etc. Cu dublurile faceam schimb: iti dau timbrul cu pinguin si-mi dai pe acela cu calut. Corect, nu?

Am crescut mare, m-am facut blogger si am inceput sa primesc propuneri de schimb de link-uri. La inceput nu am percutat, dar la ultima intrebare daca ma intereseaza un schimb de link-uri, mi-am amintit de schimburile din copilarie si de colectiile de altadata. Am realizat, ca, in fond, acum as putea sa fac o colectie inedita.

Mi se pare nostim ca schimburile de altadata s-au nascut fiindca exista o colectie, acum e invers.
"Vrei un schimb de link-uri?" Incepand de azi voi spune "da" si colectia de link-uri va creste. Simplu!

Deci voi insera in blog o rubrica noua: Colectia de link-uri.
Dar sa fie clar: daca cineva vrea schimb, sa fie schimb - o sa verific periodic. Nu accept sa mi se propuna una si sa se faca alta, nu ne fraierim si nu facem lucruri ca sa ne aflam in treaba. In cazul in care, la un moment dat o sa doresc sa desfiintez rubrica cu link-uri, o sa anunt partenerii sa scoata link-ul meu de pe blogul lor.

10 decembrie 2010

Tata si fiu

Ii spusese de nenumarate ori: tata, suna si mata inainte de a veni la noi...
Batranul asa si facea dar uite ca acum a uitat. De sunat, a sunat, dar direct la usa si n-ar fi insistat daca nu-i spunea o vecina care trecea pe palier ca l-a vazut nitel mai devreme pe domnul, ducea gunoiul la ghena, deci e acasa, nu se poate sa nu raspunda.
A sunat, o data, inca o data si inca o data. Nimic.
Batranul a coborat scarile si a iesit din bloc dar parca nu-i venea sa plece, s-a intors cu fata la bloc si a lasat capul pe spate uitandu-se in sus, uite acolo sta, la 3.
Sa mai sune o data?
Lasa, poate doarme, saracul, o fi obosit, sau o fi plecat pe undeva.
Nu era plecat, era acasa. Si nu dormea.
Era ocupat cu noua sa prietena pe care n-avea niciun chef sa i-o prezinte batranului care ii era ca un tata dupa atata amar de vreme de cand era insurat cu fiica-sa.

Acum sa te vad, domnule porc

Tot anul te-ai purtat ca porcul
Si ai bagat de toate-n tine,
Ti-a mers ca porcului, deci, bine.
Acum... ti s-a sfarsit norocul.

Cutitele lungi te asteapta ascutite
Ceaunele mari sunt deja pregatite
E-o pofta generala de jumari
Si de carnati atarnati prin camari.

Grasane, s-a zis cu fericirea...
Te-as ajuta sa evadezi
Dar cica tu, ca porc, visezi
Sa-ti implinesti menirea.

9 decembrie 2010

De la desert la Radio-Sant

Micul Print e un mic tiran. Adesea actioneaza numai in functie de ceea ce are el in cap.
Asa s-a intamplat si cand a trebuit sa puna un titlu unei fotografii.

In desert viata este foarte simpla, exista locuri unde nu sunt drumuri si nici case. Oamenii si-au facut niste adaposturi care sa-i fereasca de soare si furtuni de nisip.
Asa stand lucrurile, cand a numit fotografia, "La drum", micul print a fost malitios. A pus prima denumire care i-a venit in cap, fara sa-i pese de alte lucruri. Si acea denumire i-a venit fiindca nu a putut sa faca abstractie de ceea ce stia; vazuse intr-o tara ca oamenii stau la drum, pe banci, in fata caselor.

In satele regatene ale tarii respective locuitorii nu stau in fata caselor doar duminica, ci mai tot timpul saptamanii si "activitatea" e insotita de o alta: mancatul de seminte. Si nu se sta pe banci, probabil nu au timp sa le faca, se sta pe marginea santului - pe acela l-a facut primaria. Se pare ca stirile din sat si din imprejurimi circula prin acel sant intrucat atunci cand cineva afla ceva spune ca a aflat de la radio-sant.

La drum



7 decembrie 2010

Prin desert



Cand am gasit fantana m-am bucurat tare mult. Dar n-am putut sa scot apa, era prea greu pentru mine. Asa ca m-am asezat putin la umbra zidului de piatra facut ca sa ocroteasca fantana. In desert, fantanile au nevoie sa fie ocrotite. Altfel nisipul le-ar astupa imediat si nimeni n-ar mai sti ca acolo este apa.
Cum ostenisem, imediat ce m-am asezat la umbra m-a cuprins un somn adanc. Aceasta s-a intamplat si fiindca umbra ma mangaia tare placut dupa toata arsita indurata. Cand ti-e foarte greu, simti orice adiere de bine mult mai intens. Daca ti-e bine tot timpul nu mai stii sa pretuiesti starea de bine.
Cand m-am trezit soarele incerca sa o stearga de pe cer. In desert soarele dispare intr-o clipa, daca nu esti atent nici nu apuci sa-ti iei la revedere de la el...



Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 27
Iar de-atunci au trecut, iata, sase ani... Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimanui. Camarazii mei, când m-au vazut, au fost nespus de bucurosi ca mai traiam. Eram îndurerat, dar lor le-am spus: „Sunt ostenit...” Acum mi-a mai trecut putin. Adica... nu chiar de tot. Stiu însa bine ca s-a-ntors acasa, pe planeta lui, deoarece, în revarsatul zorilor, nu i-am mai gasit trupul. Nu era un trup atât de greu... Si mi-e drag, noaptea, sa ascult stelele. E ca si cum as asculta cinci sute de milioane de clopotei...
Numai ca, iata, se petrece un lucru nemaipomenit. Botnitei pe care i-am desenat-o micului print, am uitat sa-i adaug legatoarea de piele. N-o fi putut s-o puna niciodata la botul oii lui. Si-atunci, ma-ntreb: „Oare ce s-a petrecut acolo? Se prea poate ca oaia sa fi mâncat floarea...”
Uneori îmi spune: „De buna seama, nu! Micul print, în fiecare noapte, îsi închide floarea sub clopotu-i de sticla si pazeste bine oaia...” Atunci sunt fericit. Si stelele, toate, râd încetisor.
Alteori îmi spun: „Te mai fura câteodata gândul si-i de-ajuns! A uitat, într-o seara, de clopotul de sticla, ori poate oaia, peste noapte, a iesit din lada ei pe nesimtite...” Si-atunci toti clopoteii se preschimba-n lacrimi!...
Totul, acolo, e învaluit într-o adânca taina. Pentru voi, care de asemeni îl iubiti pe micul print, ca si pentru mine, nimic în univers nu mai ramâne cum a fost, de vreme ce undeva, acolo, nu se stie unde, o oaie, pe care n-o cunoastem, a mâncat, ori ba, un trandafir...
Uitati-va la cer. Întrebati-va: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Si veti vedea cum totul e altfel... Si nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodata ca lucrul acesta e atât de pretios.
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasa si cea mai trista priveliste din lume. E aceeasi priveliste pe care ati vazut-o si cu doua pagini mai înainte, dar eu am desenat-o înca o data, ca sa v-o arat mai bine. În locul acesta micul print s-a ivit pe Pamânt, apoi a disparut.
Uitati-va atent la privelistea aceasta, astfel încât sa fiti siguri ca o veti recunoaste daca într-o buna zi veti calatori prin Africa, în pustiu. Si daca veti ajunge sa treceti si pe acolo, va rog din suflet, nu va grabiti, zaboviti putin în dreptul stelei. Si-atunci, daca vine la voi un copil, daca râde, daca are par de aur, daca nu raspunde când e întrebat, veti ghici desigur cine e. Asa ca fiti buni! Nu ma lasati sa fiu atât de trist: scrieti-mi deîndata ca s-a-ntors...

* * *

Sfarsit

6 decembrie 2010

Dimineti de duminica

- Ce faci, citesti?
- Dupa cum se vede! ii raspunde el, deranjat chipurile, ca si cand ar fi ignorat ca s-a trezit si ea, lucru pe care chiar daca ar fi vrut nu ar fi avut cum sa-l faca, pentru ca ea, imediat ce "invia", devenea un mecanism incomod. Fie se intindea "cu zbarnait" adica isi incorda trupul si membrele si emitea un fel de zbarrr, fie zicea: "gata, m-am trezit!" si se ridica in sezut pentru ca imediat dupa aceea sa se pravaleasca pe perna, sa se culce la loc, uite asa, ca sa dea cu tifla zilei care voia sa fie inceputa si de care ei putin ii pasa - nu voia s-o inceapa, si pace, ca sa se razbune pe zilele lucratoare.
Se culca la loc e un fel de a spune...Nu statea locului mai mult de-o clipa, timp in care se prefacea ca doarme si ca sforaie rasunator, apoi radea de propriile sunete. Dupa ce termina cu zbarnaitul sau galgaielile de ras, gasea, neaparat, altceva de facut, ca acum, cand, labartandu-se in tot patul, prinse a se vaicari:
- Nu mai am loc in pat, m-am marit peste noapte, ce ma fac?...
- Nu mai spune! Te-ai marit! spuse el si lasa cartea din mana, ia sa vedem noi cum te-ai marit.
Si se apuca s-o masoare, cu sarutari, din cap pana-n picioare.

* * *

O alta duminica...
- A, deja te-ai trezit? De ce te uiti pe fereastra? Ce vezi? - rosti ea rapid o serie scurta de intrebari.
- Nimic, ce sa vad!
- Atunci de ce te mai uiti?
- Nici nu te-ai trezit bine si esti intrebacioasa...
- Esti morocanos? - il intreaba, ingrosandu-si glasul.
- Nu sunt morocanos - raspunde.
- Nu sunt morocanos - il ingana ea.
- Ce faci, ma ingani?
- Ce faci, ma ingani?
- O fi vreun ecou in casa asta, zice el siret, capituland.
- N-o fi! striga ea si sare langa el apucandu-i o ureche si tragand-o usor in sus, ca un fel de mustrare.

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 26
În preajma acelei fâtâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatra. A doua zi spre seara, pe când ma înapoiam de la treburile mele, l-am zarit înca de departe pe micul meu print, sezând acolo, sus, cu picioarele atârnând în gol.
Si l-am auzit vorbind:
- Cum adica, nu-ti aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici.
Fara îndoiala, i-a raspuns un glas de undeva, caci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Înca nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul print vorbi din nou:
- ... bineînteles. Ai sa vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât sa ma astepti acolo. Am sa vin la noapte.
Ma aflam la douazeci de metri departare de zid si înca nu vedeam nimic. Micul print mai spuse, dupa o tacere:
- Ai venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar multa vreme?
M-am oprit cu inima strânsa, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau sa cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înaltat spre micul print, un sarpe boa din aceia galbeni, care te rapun în treizeci de secunde. Cautându-ma prin buzunar, ca sa-mi scot revolverul, am început sa alerg, însa sarpele, la zgomotul pe care-l faceam, se lasa usor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântâna tâsnitoare care moare, si, fara sa se prea grabeasca, se furisa printre pietre, cu un fosnet marunt si metalic.
Am ajuns la zid, abia în clipa când sa-l prind în brate pe prostutul meu de print micut, care se facuse alb ca zapada.
- Ce nazbâtie mai e si asta? Acuma-mi stai de vorba si cu serpii!
I-am desfacut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apa pe la tâmple si i-am dat sa bea. Si nu ma mai încumetam sa-i pun nici o întrebare. El, privindu-ma cu ochi patrunzatori, îsi petrecu bratele pe dupa gâtul meu. Simteam cum îi bate inima, asemeni unei pasari care moare, când ai împuscat-o. Îmi vorbi:
- Ma bucur ca ai descoperit ce-i trebuia masinii tale. Vei putea sa te întorci acasa...
- De unde stii?
Voisem tocmai sa-l înstiintez ca, în ciuda tuturor asteptarilor, izbutisem sa-mi repar avionul!
Nu-mi dadu nici un raspuns la întrebare, ci adauga:
- Azi ma întorc si eu acasa...
Pe urma, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai greu...
Îmi dadeam seama ca se va întâmpla ceva cu totul neobisnuit. Îl strângeam în brate ca pe un copilas si-mi parea, cu toate astea, ca luneca în jos, ca-ntr-o genune, si nu puteam sa fac nimic ca sa-l opresc.
Avea o privire adânca, pierduta-n departari:
- Am cu mine oaia. Si lada pentru oaie. Si botnita...
Si surâse cu tristete.
Am asteptat asa, un timp îndelungat. Simteam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ti-a fost frica, puisor...
Fireste ca-i fusese frica! Dar a râs încetisor:
- Diseara o sa-mi fie si mai frica...
Din nou mi-a dat fiori de gheata simtamântul ca avea sa se întâmple ceva de neînlaturat. Si-am înteles atunci ca niciodata n-as putea sa ma împac cu gândul ca n-am sa-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântâna în pustiu.
- Puisor, mai vreau sa te aud râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde am cazut anul trecut...
- Nu-i asa, puisor, ca nu-i decât un vis urât, povestea ta cu sarpele, si cu întâlnirea, si cu steaua...
El însa n-a raspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...
- Desigur...
- La fel e si cu floarea. Daca te-ai îndragostit de-o floare, care se gaseste pe o stea, ti-e drag, noaptea, sa te uiti pe cer. Toate stele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e si cu apa. Apa din care mi-ai dat tu sa beau era asemeni unei melodii, datorita scripetelui si funiei... ti-aduci aminte... era buna...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuta, ca sa-ti arat unde se afla. E mai bine asa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Asa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Si-apoi, as vrea sa-ti fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah! puisor, puisor, îmi place când aud râsul asta!
- Chiar el va fi si darul meu... va fi asa cum e apa...
- Ce vrei sa spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii. Pentru unii, cei care calatoresc, stelele sunt calauze. Pentru altii, sunt numai niste luminite. Savantii vad în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucati de aur. Însa toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Ce vrei sa spui?
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca si când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa râda!
Si-a râs din nou.
- Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îti va fi dor sa râdem împreuna. Si vei deschide uneori fereastra, asa, numai de drag... Iar prietenii tai se vor mira, vazându-te ca râzi de câte ori te uiti pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele ma fac sa râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna ca ti-am jucat un renghi grozav...
Si-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca si când, în loc de stele, ti-as fi daruit o sumedenie de clopotei ce stiu sa râda...
Si-a râs din nou. Pe urma iarasi a devenit serios:
- La noapte... stii... sa nu mai vii.
- N-am sa ma despart de tine.
- Ti se va parea ca sufar... voi parea întrucâtva ca mor. Asa se-ntâmpla. Nu veni sa vezi, nu merita...
- N-am sa ma despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Daca-ti spun aceste lucruri... e din pricina sarpelui. Nu e bine sa te muste... Serpii sunt niste lighioane rautaciose. Niste lighioane care pot sa te muste numai din placere...
- N-am sa ma despart de tine.
Însa ceva îl linisti:
- E drept, ca, pentru a doua muscatura, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am vazut când a plecat. A fugit pe nesimtite. Când am izbutit sa-i dau de urma, mergea întins, cu pas grabit. Nu mi-a spus decât:
- A! esti aici...
Si m-a luat de mâna. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rau ai facut. Te va îndurera. Îti va parea ca am murit, dar nu va fi adevarat...
Eu nu spuneam nimic.
- Întelegi. E prea departe. Nu pot ca car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însa ca un învelis vechi si parasit. Un învelis vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totusi, se mai osteni sa-mi spuna:
- Stii, va fi placut. Si eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi niste fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da sa beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopotei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
Si a tacut si el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasa-ma sa fac un pas numai eu singur!
Si s-a asezat, deoarece i se facuse frica.
A mai rostit:
- Stii... floarea mea... eu sunt raspunzator de ea. Si e atât de plapânda! Si e atât de nestiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toata, ca sa se apere de lume...
M-am asezat si eu, caci nu ma mai tineau picioarele.
A zis:
- Iata... asta-i tot...
A mai sovait putin, apoi s-a ridicat. A facut un pas. Eu n-am putut sa ma clintesc din loc. Pe urma, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbena pe lânga glezna lui. A ramas o clipa nemiscat. N-a tipat. S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac. Si nici un zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac.

Ultimul capitol

5 decembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 25
- Oamenii, zise micul print, se înfunda în trenurile lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se framânta si se sucesc de colo-colo.
Si adauga:
- Nu merita atâta osteneala...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semana deloc cu fântânile sahariene.
Fântânile sahariene sunt niste simple gropi sapate în nisip. A noastra era aidoma unei fântâni de tara. Prin partile acelea însa nu se afla nici un sat, iar mie mi se parea ca visez.
- Ciudat, îi spusei micului print, sunt toate gata pregatite: scripetele, ciutura si funia...
El râse, apuca de funie si puse scripetele în miscare. Si scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce vântul a adormit o vreme îndelungata.
- I-auzi, zise micul print, noi trezim fântâna si ea cânta...
Nu voiam ca el sa se osteneasca.
- Lasa-ma pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afara ciutura, încet, pâna-n dreptul ghizdului. Am asezat-o deasupra, cumpanind-o bine. Cântecul scripetelui îmi staruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul print, da-mi sa beau...
Iar eu atunci am înteles ce cautase!
I-am dus ciutura la gura. El închise ochii si bau. Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda bratelor mele. Era precum un dar de buna pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul noptii si duiosia zâmbetelor alcatuiau întreaga stralucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul print, cresc cinci mii de trandafiri într-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce cauta...
- Nu gasesc, i-am raspuns.
- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit într-o singura floare sau într-un strop de apa...
- De buna seama, i-am raspuns eu.
Si micul print adauga:
- Ochii însa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti!
Bausem si eu. Rasuflasem usurat. Nisipul, în revarsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, ma facea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de neliniste...
- Trebuie sa-ti tii fagaduinta, îmi spuse cu blândete micul print, care din nou se asezase lânga mine.
- Ce fagaduinta?
- Stii tu... o botnita pentru oaia mea... eu sunt raspunzator de floarea aceea!
Am scos schitele desenelor din buzunar. Micul print le zari si zise, râzând:
- Baobabii tai cam seamana cu niste verze...
- Vai!
Si eu care eram asa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamana cu niste coarne... sunt prea lungi!
Si iarasi râse.
- Esti nedrept, baietas, eu nu ma pricepeam sa desenez nimic altceva în afara de serpi boa întregi si serpi boa spintecati.
- A, da! merge si-asa, zise el, copiii stiu.
Asa ca desenai o botnita. Si, dându-i-o, simtii cum mi se frânge inima.
- Nu înteleg ce ai de gând.
El însa nu-mi raspunse. Rosti:
- Stii, când am cazut eu pe Pamânt... mâine e un an de-atunci...
Apoi, dupa o lunga tacere, adauga:
- Am cazut pe-aici, pe-aproape...
Si se îmbujora.
Si iarasi, fara sa înteleg de ce, ma încerca o amaraciune ciudata. În mine, totusi, se isca o întrebare:
- Nu din întâmplare, asadar, în dimineata când te-am cunoscut, acum o saptamâna, te plimbai asa, de unul singur, la mii de leghe de orice asezare omeneasca!
Te întorceai la locul caderii?
Micul print se îmbujora din nou.
Iar eu adaugai sovaitor:
- Poate fiindca se-mplineste anul?...
Micul print din nou se-mbujora. El niciodata nu raspundea la întrebari, dar daca te îmbujorezi înseamna „da”, nu-i asa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teama...
El însa îmi spuse:
- Acum trebuie sa lucrezi. Trebuie sa te întorci la masina ta. Eu te astept aici.
Vino înapoi mâine seara...
Mie însa nu-mi trecu nelinistea. Îmi aminteam de vulpe. Esti în pericol sa mai si plângi putin, daca te-ai lasat îmblânzit...

Capitoul urmator

3 decembrie 2010

Clipe de neuitat

Abia iesita din gaoacea calda a patului il cauta din priviri si-l regasea cand el era deja langa usa, gata de plecare, proaspat ras, raspandind un miros placut de ceva cu care se dadea dupa ras.
Ei nu-i trebuia mult sa se scuture de somn, si, devenita vioaie, sa-i arda de joaca.
Il pandea, si, cand era pe punctul de a apasa clanta, intreba moale:
- Ce faci, pleci?
De parca nu in fiecare zi, aproximativ la aceeasi ora se petrecea plecarea la serviciu, intai el, apoi ea - cu mult mai tarziu.
Simtea cand el e foarte grabit si ii placea la nebunie sa ignore graba lui, sa i se strecoare pe sub brat, pisiceste, de undeva din spatele lui si sa i se cuibareasca la piept. Statea cateva clipe cuminte apoi incepea sa se lateasca ca si cand daduse acolo de pernuta preferata si are de gand sa traga un pui de somn.
El, invins, amana plecarea apoi abandona orice din afara lor si o tinea la piept cu o rabdare infinita pana ce ea il lasa sa revina cu picioarele pe pamant.

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 24
Ne aflam în cea de-a opta zi, de când ramasesem în pana în pustiu si, în timp ce ascultam povestea cu negutatorul, sorbisem si cel din urma strop al proviziei mele de apa.
- Vai! i-am spus micului print, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu înca nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de baut si as fi la rându-mi fericit de-as putea porni în liniste spre o fântâna!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu baiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum asa?
- Pentru ca avem sa murim de sete...
El nu m-a înteles; mi-a raspuns:
- E bine sa ai un prieten, chiar daca e sa mori. Eu, unul, sunt tare bucuros ca m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-si da seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodata nu-i e foame si nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însa s-a uitat la mine si mi-a raspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Si mie mi-e sete... sa cautam o fântâna...
Ma încerca o moleseala: n-are nici un rost sa cauti o fântâna, la voia întâmplarii, prin pustiul fara de sfârsit. Cu toate acestea, porniram la drum. Si-am mers astfel ore de-a rândul, tacuti, pâna când se lasa noaptea si începura sa se-aprinda stelele. Eu le zaream ca prin vis, caci din pricina setei ma cuprinsese o usoara ameteala. Cuvintele micului print îmi jucau în minte:
- Adica si tie ti-e sete? l-am întrebat.
El însa nu mi-a dat raspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi buna si pentru suflet...
Nu întelegeam ce vrea sa spuna, dar am tacut... Stiam prea bine ca nu trebuia sa-i pun întrebari.
Ostenise. Se aseza. M-am asezat si eu alaturi. Si, dupa o tacere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorita unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am raspuns: „De buna seama”, si m-am uitat, fara sa spun nimic, la undele nisipului batut de luna.
- E frumos pustiul, adauga el.
Si era adevarat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Si cu toatea astea, ceva straluceste în linistea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul print, fiindca undeva ascunde o fântâna...
Am fost uimit ca înteleg deodata tainica stralucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casa straveche si legenda spunea ca acolo s-ar afla ascunsa o comoara. Bineînteles ca nimeni nu i-a dat de urma niciodata, poate nici n-a cautat-o nimeni. Ea însa fermeca întreaga casa. Caci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taina...
- Da, i-am spus eu micului print, fie ca e vorba despre o casa, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le da frumusete ramâne nevazut.
- Ma bucur, zise el, ca esti de aceeasi parere cu vulpea mea.
Cum micul print a adormit, l-am luat în brate si am pornit din nou la drum. Eram înduiosat. Mi se parea ca port o gingasa comoara. Mi se parea chiar ca niciodata pe pamânt nu se aflase ceva mai gingas. Ma uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palida, la ochii lui închisi, îi priveam suvitele de par ce-i tremurau în vânt si ma gândeam:
„Ceea ce vad eu aici nu e decât învelisul. Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...”
Cum un surâs usor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce ma înduioseaza atât de mult la acest print adormit e credinta lui fata de o floare, e icoana unei flori ce straluceste înlauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si atunci când doarme... Si banuiam în el o gingasie si mai mare. Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice adiere e în stare sa le stinga...
Si tot mergând asa, am dat, în revarsatul zorilor, peste fântâna.

Capitolul urmator

2 decembrie 2010

Efervescenta nostalgiilor

Nostalgii hraparete ne sugruma si ne tin pe loc, din cand in cand. De ce, de unde vin si unde se duc dupa ce-si fac de cap dictandu-ne ce sa facem, nu conteaza. Conteaza puterea lor, usurinta cu care ne iau si ne duc cu ele. Mai tarziu, ne leapada. O fac fara scrupule si firesc - cum ar spune, cineva, buna ziua.

1 decembrie 2010

Eu, ce sa-ti doresc?

Mai e putin si se termina Ziua Nationala a Romaniei.
M-am luat cu una-alta si nu m-am gandit deloc la tine, ţara, cu toate ca mi s-a zis si am zis "La multi ani!".
Acum, inainte de a ma trage la somn, mi se invarte prin cap poezia lui Eminescu "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie". Am recitat-o, in gand, cu un soi de evlavie. Apoi m-am oprit brusc.
Eu ce sa-ti doresc? Care e primul lucru care imi vine in cap, sa ti-l doresc?
Uite, Românie, eu iti doresc sa nu ramai fara fiii tai.
Acesta e primul lucru care mi-a venit in cap, sa ti-l doresc.
Si... ti-am desenat un steag.

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 22
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise acarul.
- Ce faci aici? zise micul print.
- Triez calatorii în pachete de câte o mie, zise acarul. Dau drumul trenurilor, care-i poarta când la dreapta, când la stânga.
Si un rapid straluminat, bubuind ca tunetul, cutremura cabina acelor.
- Sunt tare grabiti, zise micul print. Ce anume cauta?
- Nici chiar omul de la locomotiva nu stie, zise acarul.
Si al doilea rapid straluminat trecu, bubuind, în partea cealalta.
- Se si întorc? întreba micul print.
- Nu sunt aceiasi, zise acarul. Acestia vin în locul celorlalti.
- Erau nemultumiti acolo unde se aflau?
- Niciodata nu esti multumit unde te afli, zise acarul.
Si bubui tunetul celui de-al treilea rapid straluminat.
- Acestia au pornit în urmarirea calatorilor dintâi? întreba micul print.
- Nu urmaresc nimic, zise acarul. Dorm acolo, înauntru, ori poate stau si casca. Numai copiii îsi turtesc nasul de ferestre.
- Numai copiii stiu ce cauta, rosti micul print. Ei îsi împart timpul cu o papusa de cârpa si ea devine foarte pretioasa, si daca cineva le-o ia, încep sa plânga...
- Au noroc, zise acarul.

Capitolul 23
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise negutatorul.
Era un negutator de hapuri perfectionate, care potolesc setea. Înghiti câte unul pe saptamâna si nu mai simti nevoia sa bei.
- Pentru ce le vinzi? zise micul print.
- Aduc o mare economie de timp, zise negutatorul. Expertii au facut un calcul. Economisesti cincizeci si trei de minute pe saptamâna.
- Si ce poti sa faci cu aceste cincizeci si trei de minute?
- Fiecare face ce vrea...
„Eu, îsi spuse micul print, daca as avea de irosit cincizeci si trei de minute, as porni în liniste spre o fântâna.”

Capitolul urmator