30 noiembrie 2010

Castelul de la Viscri

Cailor, mai e mult pan' la castel?





I-am lasat sa treaca pe partea cealalta a drumului, chemati de o amintire de iarba.
Curand am zarit castelul - de fapt, o biserica-cetate asa cum sunt mai multe in Ardeal.



Pana la el am strabatut o ulita lata marginita de frumoase case sasesti.





Satul parea pustiu. Mai aproape de castel, doua femei, una tanara si una batrana si doi copii frumosi ne priveau de pe marginea drumului.
- Buna ziua! Am venit sa vedem si noi castelul...poate il vedem si pe regele Charles, glumim.
- Apai nu sade aici...are in sat o casa, mai la vale, una albastra...Numa' ce-o fo'...
- Se afla cand vine? Se face zarva?
- No, apai cine are treaba lui! Ii o femeie care grijeste la căşile lui...
- Il iubesc oamenii?
- Iubeste bruşul! Ca o stricat apa cu veceaole; pana acum nime' n-o murdarit apa raului...
Am urcat spre castel lasand pe mai tarziu aflarea locului unde sta regele Charles cand vine la Viscri.



Catelul ne-a intampinat sigur pe el, solid si maret. Era o desfatare sa-l privesti in linistea aceea desavarsita. Iar peisajul cu case de dincolo de zidurile lui iti zgandare partea aceea din tine care ravneste sa se pierda pe acolo, pe undeva...Si sa ramana.







Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 21
Chiar atunci sosi si vulpea:
- Buna ziua, zise vulpea.
- Buna ziua, raspunse cuviincios micul print întorcându-se, dar nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub mar...
- Cine esti tu? zise micul print. Esti tare frumoasa...
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine, o pofti micul print. Sunt atât de trist...
- Nu pot sa ma joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzita.
- A! Iarta-ma, rosti micul print.
Dar dupa un rastimp de gândire, adauga:
- Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Nu esti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauti pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul print. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au pusti si vâneaza. E foarte neplacut! Mai cresc si gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
- Nu, zise micul print. Caut prieteni. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- E un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. Înseamna „a-ti crea legaturi”...
- A-ti crea legaturi?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu esti deocamdata pentru mine decât un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o suta de mii de alte vulpi. Dar daca tu ma îmblânzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman în lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman în lume...
- Încep sa înteleg, zise micul print. E undeva o floare... mi se pare ca m-a îmblânzit...
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pamânt întâlnesti tot soiul de lucruri...
- O! Dar nu e pe Pamânt, zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânatori?
- Nu.
- Interesant. Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavârsit, suspina vulpea.
Vulpea însa se întoarse la gândurile ei:
- Viata mea e vesnic aceeasi. Eu vânez gainile, pe mine ma vâneaza oamenii.
Toate gainile se aseamana între ele, si toti oamenii se aseamana între ei. Asa ca ma cam plictisesc. Dar daca tu ma îmblânzesti, viata mi se va însenina. Voi cunoaste sunetul unor pasi deosebiti de-ai tuturora. Pasii altora ma fac sa intru sub pamânt. Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie. Si-apoi, priveste! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu manânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Si asta-i trist! Tu însa ai parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când ma vei fi îmblânzit! Grâul, auriu si el, îmi va aminti de tine. Si-mi va fi nespus de draga murmurarea vântului prin grâu... Vulpea tacu si se uita la micul print.
- Te rog... îmblânzeste-ma, zise apoi.
- Bucuros as vrea, raspunse micul print, numai ca nu prea am timp. Am de cautat prieteni si o multime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoastem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum însa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, îmblânzeste-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare, raspunse vulpea. La început, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, în iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neîntelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce în ce mai aproape de mine...
A doua zi, micul print veni din nou.
- Ar fi fost mai bine daca veneai si astazi la aceeasi ora, zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza, eu înca de la ora trei voi începe sa fiu fericita. Si cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericita ma voi simti. La ora patru, ma va cuprinde un framânt si o neliniste: voi descoperi cât pretuieste fericirea! Dar daca vii la voia întâmplarii, niciodata nu voi sti la care ceas sa-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E înca un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile, o ora, de celelalte ore. De pilda, vânatorii mei au un rit. Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunata! Ma plimb si eu atunci, pâna la vie. Daca vânatorii s-ar duce la joc la voia întâmplarii, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-as mai avea niciodata vacanta.
Si-asa micul print îmblânzi vulpea. Iar când ora despartirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea... Am sa plâng.
- Din vina ta, zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul, ci numai tu ai vrut sa te-mblânzesc...
- Asa e, zise vulpea.
- Dar ai sa plângi! zise micul print.
- Asa e! zise vulpea.
- Si-atunci nu dobândesti nimic din asta!
- Ba dobândesc, zise vulpea, datorita culorii grâului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta nu are-n lume seaman. Întoarce-te apoi la mine, sa-ti iei ramas bun, iar eu îti voi darui o taina.
Micul print se duse sa mai vada o data trandafirii.
- Voi nu semanati întru nimic cu floarea mea, voi înca nu sunteti nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-ati îmblânzit pe nimeni. Sunteti asa cum era si vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o suta de mii. Eu însa mi-am facut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seaman.
Si florile se rusinara.
- Sunteti frumoase, dar sunteti desarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea, fireste, un trecator de rând ar crede ca e asemeni voua. Ea însa singura e mai de pret decât voi toate laolalta, fiindca pe ea am adapostit-o sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindca pentru ea am ucis omizile (în afara doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lauda, ori câteodata chiar si cum tacea. Fiindca ea e floarea mea.
Si se duse înapoi la vulpe.
- Ramâi cu bine, zise el...
- Te du cu bine, zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor, spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul împartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atât de pretioasa.
- Numai timpul împartit cu floarea mea... facu micul print, ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea. Tu însa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea... spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.

Capitolul urmator

In scara blocului

- Buna ziua, sa traiti!
- Ai dreptate, zise, in loc de raspuns, presedintele comitetului de locatari, amaratului care repara ceva in scara blocului, subalternul lui, calitate pe care o dobandise in virtutea faptului ca soata lui era femeia de serviciu a blocului.
Omului ii scapa incercarea de a fi spiritual a presedintelui comitetului de locatari; nu stia ce sa creada, de ce nu-i raspunde, ca tot omul, la buna ziua, l-o fi suparat ceva? Nu, nu credea ca domnul presedinte era suparat, doar ii daduse dreptate. Lua ciocanul in mana si continua sa-si vada de treaba, multumit.

29 noiembrie 2010

Inspiratie

Se framanta sa gaseasca un slogan, un simbol grozav, care sa vorbeasca despre Romania, despre locuitorii ei calzi, ospitalieri, despre frumusetile naturale, mare, munte, codrii seculari...Sa fie un mesaj neaos, diferit de tot ce exista sau a existat vreodata. Intr-o zi cautarile au luat sfarsit. Pe foaia de hartie aparuse schita unui desen: un vampir cu gura plina de sange - muscase din gatul victimei pe care o tinea inca in gheare.
Dedesubt, mesajul: Dracula still waiting for you...Semnat, Romania.

Micul print de Antoine de Saint- Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 18
Micul print strabatu pustiul si nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnata.
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întreba cuviincios micul print.
Floarea, cândva, vazuse trecând pe-acolo o caravana.
- Oamenii? Sa tot fie, cred, vreo sase-sapte la numar. Cu ani în urma, i-am zarit o data... Nu se stie însa niciodata unde-i poti gasi. Îi poarta vântul. Ei nu au radacini, si asta-i stinghereste mult.
- Ramâi cu bine, rosti micul print.
- Te du cu bine, zise floarea.

Capitolul 19
Micul print se urca pe un munte înalt. Singurii munti pe care-i vazuse el vreodata erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar pâna la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scaunel. „De pe un munte ca asta de înalt, îsi zise el atunci, am sa vad dintr-o privire toata planeta si pe toti oamenii”. Însa nu zari decât colturi de stânca, foarte ascutite.
- Buna ziua, zise micul print oarecum la întâmplare.
- Buna ziua... Buna ziua... Buna ziua... raspunse ecoul.
- Cine sunteti voi? zise micul print.
- Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... raspunse ecoul.
- Fiti prietenii mei, sunt singur, zise el.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... raspunse ecoul.
„Ce planeta caraghioasa! se gândi el atunci. Numai uscaciune, numai piatra colturoasa, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât sa-ngâne ceea ce le spui... Acasa, eu am o floare: vorbea întotdeauna ea întâi...”

Capitolul 20
Iata însa ca veni si clipa când, dupa ce umbla o vreme îndelungata prin nisip, pe stânci si prin zapezi, micul print, într-un sfârsit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Buna ziua, spuse el.
Se afla într-o gradina de trandafiri înfloriti.
- Buna ziua, zisera trandafirii.
Micul print îi privi. Toti erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteti voi? îi întreba el înmarmurit.
- Noi suntem trandafiri, zisera trandafirii.
- Vai! facu micul print.
Si se simtea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise ca era, în univers, singura în felul ei. Si iata ca se mai aflau aici cinci mii, toate semanând cu ea, într-o singura gradina!
„Tare s-ar mai socoti jignita, îsi zise el, daca ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse si s-ar preface chiar ca moare, ca sa scape de rusine. Iar eu as fi, desigur, nevoit sa ma prefac c-o îngrijesc, pentru ca altminteri, ca sa ma îndurereze si pe mine, s-ar lasa sa moara cu-adevarat...”
Apoi îsi zise mai departe: „Ma credeam înavutit cu o floare fara seaman, si iata ca n-am decât o floare de rând. Cu asta numai si cu trei vulcani, care-mi vin doar pâna la genunchi si dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare print...”
Si, culcat în iarba, plânse.

Capitolul urmator

27 noiembrie 2010

Vampirii - niste fiinte agreabile

Am gasit mai multe fotografii pe care le-am facut in martie 2010 in cateva locuri din Oltenia subcarpatica. E o zona interesanta, mai putin cunoscuta. Deocamdata, fiindca a trecut miezul noptii am ales 3 poze, potrivite pentru aceasta ora din noapte.

Unul din grupurile coloniei de lilieci din Pestera
Polovraci-Gorj (sapata de raul Oltet in banda de
calcare jurasice a Muntilor Capatanii)



Lilieci rasfirati


Seful coloniei


"Seful" coloniei de lilieci hiberneaza ceva mai departe de locul unde se termina grupurile de lilieci, ca sa-i pazeasca. Poate n-o sa va vina sa credeti dar dumnealui e un tip sociabil (sef, deh). S-a invatat cu turistii, nu-l deranjeaza blitul, ba chiar pozeaza. Ghida l-a intrebat ce mai face si el a chitait ceva pe limba lui. Daca insisti cu conversatia isi trage aripile peste cap - semn ca e timpul sa-l lasi in pace. Si-l lasi, prea e mic si necajit.
Pana la urma vampirii nu-s asa inspaimantatori...

26 noiembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint- Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 14
Cea de-a cincea planeta era cu totul neobisnuita. Era cea mai mica dintre toate. Cuprindea numai atâta loc cât sa încapa pe ea un felinar si un lampagiu. Micul print nu izbutea sa înteleaga la ce putea fi de folos un felinar si-un lampagiu undeva, pe cer, pe o planeta fara case si fara locuitori. Cu toate acestea, îsi spuse:
„Se prea poate ca omul acesta sa fie un nerod. E totusi mai putin nerod decât regele, decât vanitosul, decât businessmanul si decât betivul. Munca lui macar are o noima. Când îsi aprinde felinarul, e ca si cum ar face sa se mai nasca o stea sau o floare. Când îsi stinge felinarul, îsi adoarme floarea sau steaua. O îndeletnicire foarte frumoasa. Cu adevarat folositoare de vreme ce-i frumoasa.”
Când ajunse pe planeta, îl saluta cuviincios pe lampagiu:
- Buna ziua. De ce-ai stins felinarul?
- Consemnul, raspunse lampagiul. Buna dimineata.
- Cum asa consemnul?
- Consemnul sa-mi sting felinarul. Buna seara.
Si iar îl aprinse.
- Dar de ce l-ai aprins iar?
- Consemnul, raspunse lampagiul.
- Nu pricep, zise micul print.
- Nu-i nimic de priceput, zise lampagiul. Consemnul e consemn. Buna dimineata. Si îsi stinse felinarul.
Apoi îsi sterse fruntea cu o batista cu patratele rosii.
- Am o meserie cumplita. Cândva, avea si ea o chibzuiala. Dimineata stingeam, iar seara aprindeam. Îmi ramânea restul zilei, ca sa ma odihnesc, si restul noptii, ca sa dorm...
- Si pe urma s-a schimbat consemnul?
- Consemnul nu s-a schimbat, zise lampagiul. Tocmai asta e nenorocirea! De la an la an, planeta s-a învârtit din ce în ce mai repede, iar consemnul nu s-a schimbat!
- Si-atunci? zise micul print.
- Si-atunci, pentru ca acum se învârteste o data pe minut, eu nu mai am o clipa de odihna. Aprind si sting o data pe minut!
- Asta-i nostim! La tine zilele tin un minut!
- Ba nu e nostim deloc, zise lampagiul. A trecut o luna de când stam de vorba.
- O luna?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Buna seara. Si iar aprinse felinarul.
Micul print se uita la el. Îi era drag lampagiul acela atât de credincios consemnului. Îsi aduse aminte de apusurile de soare, în cautarea carora el însusi se ducea odinioara, mutându-se cu scaunul din loc. Vru sa-si ajute prietenul:
- Stii... cunosc eu un mijloc prin care sa te odihnesti ori de câte ori vei vrea...
- Totdeauna vreau, zise lampagiul. Caci poti sa fii credincios si lenes totodata.
Micul print adauga:
- Planeta ta e atât de mica, încât daca faci trei salturi, ai înconjurat-o. N-ai decât sa umbli mai încet, astfel încât sa fii mereu în soare. Când vei vrea sa te odihnesti, umbla... iar ziua are sa tina cât ai sa vrei tu.
- Nu-mi ajuta mare lucru, zise lampagiul. Ceea ce îmi place mie la viata e sa dorm.
- Nu-i chip, zise micul print.
- Nu-i chip, zise si lampagiul. Buna dimineata. Si îsi stinse felinarul.
„Pe acesta, zise micul print, în vreme ce îsi urma calatoria, pe acesta l-ar dispretui toti ceilalti: regele, vanitosul, betivul si businessmanul. Cu toate acestea, e singurul care nu mi se pare caraghios. Poate fiindca se îngrijeste de altceva decât de sine însusi.”
Ofta cu parere de rau si îsi mai spuse:
„E singurul cu care puteam sa ma împrietenesc. Planeta lui e într-adevar atât de mica. Nu e loc pentru doi insi...”
Lucrul pe care micul print nu îndraznea sa si-l marturiseasca nici siesi era ca lui îi parea rau pentru aceasta binecuvântata planeta, mai cu seama din pricina celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douazeci si patru de ore!

Capitolul 15
Cea de-a sasea planeta era o planeta de zece ori mai mare. Traia pe ea un Domn batrân care scria niste carti uriase.
- Ia te uita! Vine un explorator! striga el când îl zari pe micul print.
Micul print se aseza pe masa, ca sa mai rasufle putin. Calatorise pâna acum atât de mult!
- Dincotro vii? îl întreba Domnul cel batrân.
- Ce-i cartea asta groasa? zise micul print. Ce faceti dumneavoastra aici?
- Sunt geograf, zise Domnul cel batrân.
- Ce este un geograf?
- E un savant care stie unde se afla marile, fluviile, orasele, muntii si pustiurile.
- Foarte interesant, zise micul print. În sfârsit, o meserie adevarata! Si arunca o privire de jur-împrejur pe planeta geografului. Nu mai vazuse niciodata o planeta atât de mareata.
- Este tare frumoasa planeta dumneavoastra. Se gasesc si oceane pe-aici?
- N-as putea sa stiu, spuse geograful.
- Oh! (Micul print era dezamagit) Dar munti?
- N-as putea sa stiu, zise geograful.
- Dar orase, si fluvii, si pustiuri?
- Nici asta n-as putea sa-ti spun, zise geograful.
- Dar dumneavoastra sunteti geograf!
- Întocmai, zise geograful, numai ca eu nu sunt explorator. Duc mare lipsa de exploratori. Nu geograful e acela care face numaratoarea oraselor, a fluviilor, a marilor, a oceanelor si a pustiurilor. Geograful e un om prea important ca sa hoinareasca. El nu-si paraseste biroul, ci vin exploratorii la el. Le pune întrebari si îsi face însemnari dupa amintirile lor. Iar daca amintirile vreunuia i se par demne de luat în seama, geograful pune sa se faca cercetari cu privire la moralitatea exploratorului.
- Si de ce, ma rog?
- Pentru ca daca un explorator ar minti, în cartile de geografie s-ar produce catastrofe. La fel si în cazul unui explorator care ar bea prea mult.
- Cum asa? întreba micul print.
- Pentru ca betivii vad dublu. Geograful, atunci, ar însemna doi munti, acolo unde de fapt nu se afla decât unul singur.
- Stiu pe cineva, zise micul print, care ar fi un prost explorator.
- Se poate. Cum ziceam, daca moralitatea exploratorului pare multumitoare, se trece la cercetari în legatura cu descoperirea lui.
- Se duce cineva acolo, ca sa vada?
- Nu. E prea multa bataie de cap. I se cere însa exploratorului sa aduca probe.
Daca, de pilda, e vorba despre descoperirea unui munte, i se cere sa aduca niste pietre mari.
Deodata, geograful se tulbura:
- Ei, dar tu vii de departe! Tu esti explorator! Fa-mi o descriere a planetei tale!
Si geograful, dupa ce-si deschise registrul, îsi ascuti creionul. Povestirile exploratorilor sunt însemnate mai întâi cu creionul. Ca sa fie însemnate cu cerneala, se asteapta pâna când exploratorul vine cu probele.
- Asadar? întreba geograful.
- O! La mine, zise micul print, nu prea ai ce vedea, e loc putin de tot. Am trei vulcani. Doi vulcani activi si un vulcan stins. Însa nu se stie niciodata.
- Nu se stie niciodata, zise geograful.
- Mai am si o floare.
- Noi nu însemnam florile, zise geograful.
- Cum asa? E tot ce poate fi mai frumos!
- Pentru ca florile sunt efemere.
- Ce înseamna „efemere”?
- Geografiile, zise geograful, sunt cartile cele mai de pret dintre toate cartile.
Ele nu se învechesc niciodata. Se întâmpla foarte rar ca un munte sa-si schimbe locul. Foarte rar un ocean se goleste de apa. Noi scriem despre lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinsi se pot trezi, îl întrerupse micul print. Ce înseamna „efemer”?
- Noua ne e tot una daca vulcanii sunt stinsi sau daca sunt treji, zise geograful. Însemnatate pentru noi are numai muntele. El nu e schimbator.
- Dar ce înseamna „efemer”? starui micul print, care în viata lui nu renuntase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
- Înseamna „ceva amenintat sa piara în curând”.
- Floarea mea e amenintata oare sa piara în curând?
- Bineînteles!
„Floarea mea e efemera”, îsi zise micul print, „si nu are decât patru spini, ca sa se apere de lume! Iar eu am lasat-o singura acasa!”
Aceasta a fost cea dintâi tresarire a caintei sale. Îsi regasi însa cumpatul:
- Pe unde ma sfatuiesti sa mai merg? întreba el.
- Pe planeta Pamânt, raspunse geograful. Are o faima buna...
- Si micul print pleca, gândindu-se la floarea lui.

Capitolul 16
Ce-a de-a saptea planeta a fost, prin urmare, Pamântul.
Pamântul nu e o planeta oarecare! Poti numara pe el o suta unsprezece regi (fara a-i uita, bineînteles, pe regii negri), sapte mii de geografi, noua sute de mii de businessmani, sapte milioane si jumatate de betivi, trei sute unsprezece milioane de vanitosi, adica vreo doua miliarde de oameni mari.
Ca sa va puteti face o parere despre întinderea Pamântului, am sa va spun ca, înainte de nascocirea luminii electrice, trebuia întretinuta acolo, pe întreg cuprinsul celor sase continente ale sale, o adevarata armata de patru sute saizeci si doua de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Daca te uitai la el ceva de mai departe, aveai în fata ochilor o priveliste încântatoare. Miscarile acestei armate erau diriguite ca acelea ale unui balet de opera.
Venea mai întâi rândul lampagiilor din Noua Zeelanda si din Australia. Apoi, dupa ce-si aprindeau felinarele, acestia plecau la culcare. Intrau atunci în dans, la rândul lor, lampagiii din China si Siberia. Apoi si ei se furisau pe nesimtite în culise. Atunci venea rândul lampagiilor din Rusia si din Indii. Apoi, al celor din Africa si Europa. Apoi, al celor din America de Sud. Apoi, al celor din America de Nord. Si niciodata nu stricau rânduiala intrarii lor în scena. Era maret!
Numai lampagiul singurului felinar de la Polul Nord si confratele sau, cel cu singurul felinar de la Polul Sud, duceau un trai trândav si de nepasare: lucrau de doua ori pe an.

Capitolul 17

Când vrei sa faci o gluma, se întâmpla sa mai si minti câte putin. N-am fost nici eu prea cinstit când v-am vorbit de lampagii. Ma tem ca nu cumva aceia care n-o cunosc sa-si faca o parere gresita despre planeta noastra. Oamenii, pe Pamânt, ocupa foarte putin loc. Daca cele doua miliarde de locuitori care împânzesc Pamântul ar sta în picioare, nitel înghesuiti, ca la un miting, ei ar încapea cu usurinta într-o piata publica de douazeci de mile lungime, pe douazeci de mile latime. Omenirea ar putea fi îngramadita pe cea mai marunta insulita din Pacific.
Oamenii mari, de buna seama, nu va vor crede. Îsi închipuie ca ocupa mult loc.
Se socotesc grozavi, ca baobabii. Asa ca ar trebui sfatuiti sa calculeze singuri. Caci nu mai pot de dragul cifrelor: lucrul acesta le va fi pe plac. Voi însa nu va pierdeti vremea cu pedepse scolaresti. E de prisos. Aveti încredere în mine.
Micul print, asadar, când ajunse pe Pamânt, se mira foarte mult ca nu vede pe nimeni. Tocmai începuse sa se teama ca nu cumva sa fi gresit planeta, când un inel de culoarea lunii se misca pe nisip.
- Buna seara, rosti micul print, oarecum la întamplare.
- Buna seara, rosti sarpele.
- Pe ce planeta am cazut? întreba micul print.
- Pe Pamânt, în Africa, raspunse sarpele.
- Aha!... Va sa zica nu se afla nimeni pe Pamânt?
- Aici e pustiu. În pustiuri nu e nimeni. Pamântul e mare, zise sarpele.
Micul print se aseza pe-o piatra si-si înalta ochii catre cer:
- Ma întreb, zise el, daca nu cumva stelele sunt luminate numai pentru ca astfel fiecare, cândva, sa poata gasi propria lui stea. Priveste planeta mea. E chiar deasupra noastra... Dar cât e de departe!
- E frumoasa, zise sarpele. Ce cauti tu pe-aici?
- Am niste necazuri cu o floare, zise micul print.
- Aha! facu sarpele. Si tacura amândoi.
- Unde sunt oamenii? vorbi în cele din urma micul print. Te simti cam singur în pustiu...
- Singur te simti si printre oameni, zise sarpele.
Micul print îl privi îndelung.
- Esti un animal ciudat, îi spuse el într-un târziu. Subtire ca un deget...
- Sunt însa mai puternic decât degetul unui rege, zise sarpele.
Micul print zâmbi:
- Prea puternic nu esti tu... n-ai nici macar labe... nici macar nu poti calatori...
- As putea sa te duc mai departe decât o corabie, zise sarpele.
Se încolaci, ca o bratara de aur, pe glezna micului print:
- Pe acela pe care-l ating, îl redau pamântului din care a iesit, mai zise. Tu însa esti neprihanit si vii de pe o stea...
Micul print nu raspunse nimic.
- Mi-e mila de tine, esti atât de plapând pe Pamântul asta plin de granit! As putea sa te ajut într-o buna zi, daca-ti pare prea rau dupa planeta ta. As putea...
- Oh! Am înteles prea bine, rosti micul print, dar de ce vorbesti mereu în enigme?
- Eu pe toate le dezleg, zise sarpele.
Si tacura amândoi.

Capitolul urmator

25 noiembrie 2010

Sa urci trepte...

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 11
Pe cea de-a doua planeta traia un vanitos.
- Aha! Aha! Iata ca vine un admirator! striga de departe vanitosul, de îndata ce-l zari pe micul print. Caci, pentru vanitosi, oamenii ceilalti nu sunt decât niste admiratori.
- Buna ziua, zise micul print. Nostima palarie mai aveti!
- Pentru salut, raspunse vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece nimeni niciodata.
- Da? facu micul print, care nu întelegea.
- Loveste-ti palmele una de alta, îl sfatui atunci vanitosul.
Micul print îsi lovi palmele vanitosul saluta cu modestie, ridicându-si palaria.
„E mai cu haz aici decât la rege”, îsi zise micul print. Si iarasi începu sa-si loveasca palmele una de alta... Vanitosul începu si el sa salute, ridicându-si palaria.
Dupa ce trecura astfel cinci minute, pe micul print îl obosi monotonia jocului.
- Si, pentru ca palaria sa cada jos, întreba el, ce-ar fi de facut?
Vanitosul însa nu-l auzi. Vanitosii nu aud niciodata decât laudele.
- Ma admiri într-adevar atât de mult? îl întreba el pe micul print.
- Ce înseamna „a admira”?
- A admira înseamna a recunoaste ca eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbracat, cel mai bogat si cel mai inteligent de pe planeta.
- Dar tu esti singur pe planeta ta!
- Fa-mi aceasta placere. Admira-ma totusi!
- Te admir, zise micul print ridicând usor din umeri, dar la ce-ti poate folosi lucrul acesta? Si micul print pleca.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt tare ciudati”, îsi spuse el cu nevinovatie, continuându-si calatoria.

Capitolul 12
Pe planeta urmatoare traia un betiv. Vizita fu aici foarte scurta, însa ea îl cufunda pe micul print într-o adânca amaraciune.
- Ce faci acolo? îi spuse betivului, pe care îl gasi sezând tacut în fata unei gramezi de sticle goale si a unei gramezi de sticle pline.
- Beau, raspunse betivul cu un aer jalnic.
- Si de ce bei? îl întreba micul print.
- Ca sa uit, raspunse betivul.
- Ce sa uiti? îl cerceta micul print, caruia i se si facuse mila de el.
- Ca sa uit ca mi-e rusine, marturisi betivul, lasându-si capul în jos.
- Si de ce sa-ti fie rusine? întreba micul print, dorind sa-i vina în ajutor.
- Rusine ca beau, încheie betivul, care se fereca pentru totdeauna în tacerea lui.
Si micul print pleca, naucit.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt foarte ciudati”, îsi spuse el, continuându-si calatoria.

Capitolul 13
Cea de-a patra planeta era locuita de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-si înalta capul când sosi micul print.
- Buna ziua, spuse micul print. Vi s-a stins tigara.
- Trei cu doi fac cinci. Cinci si cu sapte, doisprezece. Doisprezece si cu trei, cincisprezece. Buna ziua. Cincisprezece si cu sapte, douazeci si doi. Douazeci si doi si cu sase, douazeci si opt. N-am timp s-o aprind. Douazeci si sase si cu cinci, treizeci si unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane... nu mai stiu... Am atâta treaba! Eu sunt un om serios, nu ma tin de baliverne! Doi si cu cinci, sapte...
- Cinci sute de milioane de ce? starui micul print, care în viata lui nu renuntase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
Businessmanul îsi înalta capul:
- În cincizeci si patru de ani, de când traiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decat în trei rânduri. Prima oara, acum douazeci si doi de ani, când a picat, Dumnezeu stie de unde, un carabus. Facea un zgomot îngrozitor. Si am gresit de patru ori la o adunare. A doua oara, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac miscare. Nu am timp de hoinareala. Sunt un om serios! A treia oara... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...
- Milioane de ce?
Businessmanul întelese ca nu era nici o speranta sa fie lasat în pace:
- Milioane de lucruri din celea marunte, care se vad câteodata pe cer.
- Muste?
- Ba nu, marunte si care stralucesc.
- Albine?
- Ba nu. Marunte, aurii si care-i fac pe alde pierde-vara sa viseze. Eu însa sunt un om serios! Nu mai am timp sa ma pierd în visari.
- Aha! Stele?
- Chiar asa. Stele.
- Si ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Si ce faci cu stelele astea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stapânesc.
- Esti stapânul stelelor?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care...
- Regii nu stapânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.
- Si la ce-ti foloseste daca esti stapânul stelelor?
- Îmi foloseste ca sa fiu bogat. Ca sa cumpar alte stele, când cineva le descopera.
„Asta, îsi zise micul print, gândeste cam ca betivanul de-adineauri.” Îi mai puse totusi câteva întrebari:
- Cum poate cineva sa stapâneasca stelele?
- Ale cui stele? raspunse morocanos businessmanul.
- Nu stiu. Ale nimanui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gandit primul la lucrul asta.
- Si e de ajuns?
- Bineînteles. Când gasesti un diamant, care nu-i al nimanui, e al tau. Când gasesti o insula, care nu-i a nimanui, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Asa ca eu sunt stapânul stelelor, pentru ca nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodata sa le stapâneasca.
- Asta asa e, zise micul print. Si ce faci cu ele?
- Le administrez. Le socotesc si iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc usor. Eu sunt însa un om serios!
Micul print nu se multumi cu atât.
- Eu, daca am un fular, pot sa-l pun la gât si sa-l iau cu mine. Daca am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu însa nu poti sa culegi stelele!
- Nu, dar pot sa le depun la banca.
- Cum adica?
- Adica scriu pe o bucata de hârtie câte stele am. Si pe urma, hârtia asta o încui într-un sertar.
- Si asta-i tot?
- E de-ajuns!
„Are haz, se gândi micul print. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”
Cu privire la lucrurile serioase, micul print avea parerile lui, foarte deosebite de parerile oamenilor mari.
- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curat în fiecare saptamâna. Caci îl curat si pe cel stins. Nu se stie niciodata. Vulcanii trag folos, dupa cum trage folos si floarea mea din faptul ca eu sunt stapânul lor. Tu însa nu le esti de folos stelelor...
Businessmanul deschise gura, dar nu gasi nici un raspuns, iar micul print pleca.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt nemaipomenit de ciudati”, îsi spuse el cu nevinovatie, continuându-si calatoria.

Capitolul urmator

Vreau ultimul loc in zelist

Postezi zilnic pe blog si tragi cu coada ochiului la zelist sa vezi minunea. Asa, ca chestie... ca nu-ti da nimeni nimic ca cresti in zelist. Si o vezi. Iar te-ai dus in jos! Numeri pana la 10 ca sa nu te enervezi si iei o gura de fân caci esti un bou daca crezi ca postarea zilnica de continut original te aseaza oleaca mai sus in zelist. Nu zici sa cresti neincetat dar nici sa scazi atata vreme cat nu ai lasat blogul in parasire cum au facut atatia altii care urca in clasament!
Acest clasament curge invers. Ca Nilul. Deci trebuie citit invers, asta e! Acum ca am gasit solutia putin imi mai pasa pe ce loc sunt.
Ma dezbar de zelist, de link-uri, pink-uri si alte bigudiuri.
Ma dezbar si de cei pentru care sunt un nimeni daca n-am pozitie buna in zelist (adica in primii 10, 100 sau 1000 bloggeri - depinde unde se situeaza respectivul); de fapt nu mai trebuie sa ma obosesc, s-au dezbarat ei de mine. Eu cand am pus un link catre cineva, am pus din placere, m-a incantat ceva de pe blogul respectiv. Probabil ca o sa mai pun.
Ura si la gara!

Micul Print de Antoine de Saint -Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 10
Se afla prin partile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 si 330. Asa încât se apuca sa-i viziteze, ca sa-si caute de lucru pe-acolo si ca sa se instruiasca.
Pe cel dintâi asteroid traia un rege. Regele sedea, învesmântat în purpura si în hermina, pe un tron lipsit de orice podoaba, dar în acelasi timp maret.
- A! Iata un supus! striga regele când îl zari pe micul print.
Si micul print se întreba:
- Cum poate oare sa ma recunoasca, de vreme ce niciodata nu m-a mai vazut?
Dar nu stia ca lumea, pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toti, niste supusi.
- Vino mai aproape, sa te vad mai bine, îi spuse regele, deosebit de mândru ca e rege pentru cineva.
Micul print cauta cu privirea un loc, ca sa se aseze, dar falnica hlamida de hermina încurca întreaga planeta. Ramase de aceea în picioare si, obosit cum era, începu sa caste.
- Datina la curte nu îngaduie sa casti când e regele de fata, îi spuse monarhul. Nu-ti dau voie sa casti.
- Nu ma pot opri, raspunse micul print, fâstâcit. Viu de la drum lung si sunt nedormit...
- Daca e asa, zise regele, îti poruncesc sa casti! De ani de zile n-am mai vazut pe nimeni cascând. Cascatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai casca. E o porunca.
- Mi-e rusine... nu mai pot... rosti micul print rosind.
- Hm! Hm! facu regele. Daca e asa, îti... îti poruncesc ba sa casti, ba sa... Se cam bâlbâia si parea jignit. Caci regele tinea cu strasnicie ca nimeni sa nu-i încalce autoritatea. Nu îngaduia
nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însa foarte cumsecade, nu dadea decât porunci chibzuite.
„Daca i-as porunci, avea obiceiul sa spuna, daca eu i-as porunci unui general sa se prefaca într-o pasare de mare, si daca generalul nu s-ar supune, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”
- As putea sa ma asez? cauta sa afle, cu sfiala, micul print.
Îti poruncesc sa te asezi! raspunse regele, tragând cu maretie o pulpana a hlamidei sale de hermina.
Micul print avea însa o nedumerire. Planeta era mica de tot. Atunci, peste cine domnea regele?
- Maria ta, zise el. Cer iertare ca întreb...
- Îti poruncesc sa întrebi! se grabi sa spuna regele.
- Maria ta... peste cine domnesti?
- Peste tot, raspunse regele cu aerul cel mai firesc.
- Peste tot?
Regele, cu un semn usor, îi arata planeta lui, celelalte planete si stelele.
- Peste toate astea? zise micul print.
- Peste toate astea! raspunse regele.
Caci nu era numai un monarh absolut, ci si un monarh universal.
- Si stelele te-asculta?
- De buna seama, zise regele.
Numaidecât m-asculta. Caci nu îngadui nesupunerea.
Asemenea atotputernicie îl minuna pe micul print. Daca el ar fi avut-o, ar fi putut sa priveasca, nu doar patruzeci si patru, ci saptezeci si doua, sau chiar o suta, sau chiar douasute de apusuri de soare într-o singura zi, fara a mai fi nevoie sa mute scaunul din loc! Si fiindca la amintirea micii lui planete parasite îl cam încerca tristetea, cuteza a-i cere regelui sa-i faca un hatâr:
- As vrea sa vad un asfintit de soare... Fa-mi aceasta placere... Porunceste soarelui sa asfinteasca...
- Daca eu i-as porunci unui general sa zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori sa scrie o tragedie, ori sa se prefaca într-o pasare de mare, si daca generalul nu mi-ar îndeplini porunca, cine-ar fi de vina? El sau eu?
- Maria ta, zise cu hotarâre micul print.
- Întocmai. Trebuie sa ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare sa dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe ratiune. Daca-i poruncesti poporului tau sa se azvârle în mare, el se va razvrati. Am dreptul de a cere supunere, pentru ca poruncile mele sunt întelepte.
- Si asfintitul meu de soare? îi aminti micul print care, atunci când punea o întrebare, nu uita niciodata de ea.
- Vei avea si-un asfintit de soare. Voi da aceasta porunca. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi astepta pâna când împrejurarile vor fi prielnice.
- Si asta cam când va fi? vru sa afle micul print.
- Hm! Hm! raspunse regele, care începu sa caute într-un calendar gros. Hm! Va fi pe la... pe la... va fi asta-seara, pe la ora sapte si patruzeci de minute! Si vei vedea cât sunt de ascultat.
Micul print începu sa caste. Îi parea rau dupa apusul de soare. Si apoi, locul era cam plictisitor.
- Nu mai am nici o treaba pe-aici, îi spuse regelui. Am sa plec mai departe!
- Nu pleca, zise regele, care era nespus de mândru sa aiba un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- De... justitie!
- Dar n-am pe cine judeca aici!
- Nu se stie, zise regele. Înca nu mi-am strabatut regatul tot. Sunt tare batrân, loc pentru caleasca n-am si ostenesc daca umblu pe jos.
- Ei! Dar am vazut chiar eu, zise micul print aplecându-se, ca sa mai arunce o privire de partea cealalta a planetei. Nici acolo nu e nimeni...
- Te vei judeca, atunci, pe tine însuti, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuti e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Daca ajungi sa te judeci cum trebuie, înseamna ca esti cu-adevarat un întelept.
- Eu, zise micul print, as putea sa ma judec pe mine însumi oriunde m-as afla. Nu-i nevoie sa ramân aici.
- Hm! Hm! facu regele, cred ca pe planeta mea se afla pe undeva un guzgan batrân. Îl aud noaptea. Ai putea sa-l judeci pe acest guzgan batrân. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viata lui va atârna de felul în care vei împarti dreptatea. Sa-l gratiezi însa de fiecare data, ca sa-l ai mereu. Nu e decât unul.
Însa micul print, încheind cu pregatirile de plecare, nu voia sa-l mâhneasca defel pe batrânul monarh:
- Daca maria ta ar dori sa ma supun numaidecât, mi-ar putea da o porunca înteleapta. Mi-ar porunci, de pilda, sa plec într-un minut. Mi se pare ca împrejurarile sunt prielnice...
Cum regele nu-i dadu nici un raspuns, mai întâi micul sovai, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu! Se grabi atunci sa strige regele. Era plin de maretie si de autoritate.
„Ciudati mai sunt oamenii mari!” îsi spuse micul print, continuându-si calatoria.

Capitolul urmator

24 noiembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 9

Cred ca micul print, când a fugit de-acasa, s-a slujit de pribegirea unor pasari calatoare. În dimineata plecarii, a facut o mare rânduiala pe planeta.
A curatat cu grija hornurile vulcanilor activi.
Avea doi vulcani activi. Numai buni pentru a-si încalzi gustarea de dimineata. Mai avea si un vulcan stins. Însa, dupa cum spunea el: „Nu se stie niciodata!” Asa încât a curatat deopotriva si vulcanul stins. Vulcanii, daca sunt bine curatati, ard domol si linistit, fara eruptii. Eruptiile vulcanice sunt ca focurile care rabufnesc pe horn. De buna seama, noi, cei de pe Pamânt, suntem mult prea marunti pentru a ne curata vulcanii. De aceea ne si pricinuiesc o multime de neajunsuri.
Micul print, cuprins de o usoara tristete, smulse apoi si ultimii puieti de baobab. Deoarece credea ca nu se va întoarce niciodata. Toate acele treburi obisnuite i se parura însa, în dimineata aceea, nespus de dragi. Iar pe când stropea, pentru cea din urma oara, floarea, si se pregatea sa o puna la adapost sub clopotu-i de sticla, se pomeni ca-i vine-a plânge.
- Ramâi cu bine, îi spuse florii.
Ea însa nu-i raspunse.
- Ramâi cu bine, spuse el din nou.
Floarea tusi, dar nu din pricina racelii.
- Am fost o proasta, îi zise ea în cele din urma. Îti cer iertare. Cauta sa fii fericit.
Micul print se mira ca nu-l mai dojeneste. Ramase locului, descumpanit, cu clopotul de sticla în mâna. Nu stia ce sa mai creada despre aceasta blândete.
- Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. N-ai banuit nimic, din vina mea. Dar n-are nici o importanta. Si tu ai fost la fel de prost ca si mine. Cauta sa fii fericit ... Lasa clopotul de sticla-n pace. Nu mai am nevoie de el.
- Bine, dar vântul ...
- Nu sunt chiar atât de racita ... Aerul proaspat al noptii are sa-mi priasca. Doar sunt o floare ...
- Bine, dar fiarele ...
- Trebuie totusi sa rabd vreo doua-trei omizi, daca vreau sa aflu cum arata fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de frumos. Altminteri, cine sa mai treaca pe la mine? Tu o sa fii departe ... Cât despre fiare, nu ma tem deloc. Am ghearele mele. Si-i arata, cu nevinovatie, cei patru spini ai sai. Apoi adauga:
- Si n-o mai lungi atâta, e enervant! Te-ai hotarât sa pleci. Pleaca!
Deoarece nu voia ca el s-o vada plângând, atât era de mândra floarea ...

Capitolul precedent
Capitolul urmator

23 noiembrie 2010

Harmalaie in ograda

Mac-mac, mac-mac-mac,
Vorbesc si eu ca sa nu tac,
Spuse rata si o lua prin ograda
Sa mai auda, sa mai vada.
Cot-cot-cot- cot-cot-co-dac
Se-alarma gaina suita-n copac
Ga-ga -ga, scoate-un gansac
repede capul din sac
(de unde manca ca prostul
uitand care ii este rostul)
Miau, miorlau - hop Motanila
la o adica fara mila
cu micutii soricei:
trage pielea de pe ei.
Mai vine si o broscuta
Si, sa nu para prostuta
Zice repede ceva: oac!
Sunt aici, si sunt brotac.

Eu, mai mult privesc si tac
Band cafea cu mult caimac.

Terapie

Cand era foarte trista isi cumpara un lucrusor moale. O caciulita. Un fularel sau botosei. Se bucura de atingerea lui pufoasa si se simtea mai bine. De la o vreme isi cumpara pijamale. Din acelea de finet moale. Ca o imbratisare.

22 noiembrie 2010

Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 8
Aveam, în scurta vreme, sa cunosc aceasta floare mai în amanunt. Pe planeta micului print crescusera dintotdeauna flori ca toate florile, împodobite doar cu câte o singura cununa de petale, si care se multumeau cu foarte putin loc, si care nu suparau pe nimeni. Rasareau de dimineata, printre ierburi, si pe urma, seara, se stingeau. Aceasta însa încoltise într-o buna zi dintr-o samânta adusa de nu se stie unde, iar micul print luase foarte îndeaproape seama la cresterea mladitei celei noi, care nu se asemuia prin nimic cu celelalte mladite. Se putea sa fie un nou soi de baobab! Tulpinita însa, la putina vreme, se opri din crestere si prinse a fauri o floare. Micul print, vazând bobocul urias ce se împlinea sub ochii lui, simtea ca trebuie sa se iveasca dinlauntru o minune de faptura; însa floarea, dornica a fi cât mai frumoasa, nu mai ispravea, la adapostul încaperii sale verzi, cu pregatirile. Îsi alegea culorile cu grija. Se îmbraca pe îndelete, potrivindu-si petalele una câte una. Nu voia sa se înfatiseze mototolita, ca macii. Nu voia sa se arate decât în deplina stralucire a frumusetii sale. Ei, bine, da! era foarte cocheta! Gateala ei cea tainica tinuse astfel zile si zile de-a rândul. Si iata ca într-o buna dimineata, chiar la rasaritul soarelui, se ivi si dumneaei. Si tocmai ea, care atât de migalos trudise, casca si zise:
- Vai! Abia m-am trezit... Te rog sa ma ierti... N-am apucat nici sa ma pieptan...
Micul print atunci nu-si mai putu stapâni admiratia:
- Cât esti de frumoasa!
- Nu-i asa? îi raspunse cu gingasie floarea. Si m-am nascut o data cu soarele...
Micul print descoperi ca floarea aceasta nu prea stia ce-i modestia, însa era atât de tulburatoare!
- Mi se pare ca e ora micului dejun - adaugase ea numaidecât - de-ai avea bunatatea sa te gândesti si la mine...
Si micul print, fâstâcit, ducându-se în cautarea unei stropitori cu apa proaspata, ospatase floarea.
Astfel ajunsese ea sa-l chinuiasca, în curând, cu vanitatea ei nitel banuitoare.
Asa, de pilda, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini ai sai, îi spusese micului print:
- N-au decât sa pofteasca tigrii cu ghearele lor!
- Pe planeta mea nu se afla tigri - o corectase micul print - si-apoi, tigrii nu manânca iarba.
- Eu nu sunt o iarba - raspunsese cu gingasie floarea.
- Te rog sa ma ierti...
- Nu mi-e deloc frica de tigri, dar mi-e groaza de curent. N-ai avea cumva un paravan?
„Groaza de curent... nici o pricopseala pentru o planta - îsi zise micul print. Floarea asta e tare sucita...”
- Sa ma acoperi, seara, cu un clopot de sticla. E foarte frig aici la dumneata. Esti rau asezat. Acolo, de unde vin eu...
Aici însa se oprise. Ea venise din samânta. Nu avea de unde sa stie cum e pe alte tarâmuri.
Rusinata ca se daduse de gol cu o minciuna urzita atât de stângaci, tusise de câteva ori, ca sa arunce vina asupra micului print:
- Si paravanul...?
- M-as fi dus sa-l caut, dar vorbeai cu mine!
Si-atunci floarea îsi întetise tusea pentru ca el sa se simta totusi cuprins de remuscari. Astfel micul print, în ciuda bunavointei si a iubirii sale, îsi pierduse curând încrederea în ea. Pusese pret pe niste vorbe fara însemnatate si ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia sa-mi pun mintea cu ea - mi-a marturisit el într-o zi. Nu trebuie sa-ti pui niciodata mintea cu florile. Trebuie doar sa le privesti si sa le mirosi. Floarea mea înmiresma planeta, însa eu n-am stiut sa ma bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necajit atât de mult, ar fi trebuit sa ma înduioseze...
Mi-a mai marturisit:
- N-am fost în stare sa pricep nimic! Trebuia sa o judec dupa fapte, nu dupa vorbe. Mireasma ei ma îmbata si ma însenina. N-ar fi trebuit sa fug de acasa niciodata! Trebuia ca dincolo de bietele ei sireticluri, sa-i ghicesc duiosia. Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca sa stiu cum s-o iubesc.

Capitolul precedent
Capitolul urmator

La ce e bun un concurs de proza arhiscurta...

Printre altele, aduce trafic pe blog.
Din cand in cand ma uit ce cuvinte cheama blogul meu in cautarile pe google.
Cineva din Grecia cerea desene pivot. Si a ajuns la postarea mea de acum cateva zile, "De la pivot la pavot" unde ceream (cu nerusinare) voturi pentru un PA. Imi cer scuze omului, poate avea treaba si l-am incurcat. Macar si-a revazut una din marile lui in poza de la ultima postare...
Inca o data, scuze!

Tipetele ciudate ale pescarusilor

Plaja, mare, stanci, pescarusi...Le constati prezenta deloc discreta dar nesuparatoare. Pescarusii si strigatele lor completeaza si insufletesc peisajul marin. Romanticul peisaj marin.

Ce-ar fi sa te intrebi: de ce tipa pescarusii? De ce insotesc feriboturile si se bat ca disperatii sa smulga biscuitul din mana turistilor? Daca o faci, romantismul tipetelor lor dispare. O sa ajungi la concluzia ca pescarusii tipa de foame.

Azi e intrare libera la Gaudeamus

Targul de carte de la Romexpo e deschis si azi pana la ora 16,00 - spre deosebire de alti ani cand se termina duminica (incepea miercuri, acum a inceput joi).
Inca ceva, e intrare libera, fara banuti, adica.

Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 7

În cea de-a cincea zi, tot datorita oii, mi se dezvalui si aceasta taina din viata micului print. Deodata, fara nici o pregatire, mi-a pus o întrebare, rod al unor gânduri multa vreme framântate în tacere:
- O oaie, daca manânca arbustii, manânca si florile?
- O oaie manânca tot ce nimereste.
- Chiar si florile cu spini?
- Da. Chiar si florile cu spini.
- Pai atunci, spinii la ce folosesc?
Nu stiam. Eram, în clipa aceea, foarte ocupat cu motorul meu, ma cazneam cu desurubatul unui bulon din cale-afara de întepenit. Ma cuprinsese îngrijorarea, caci pana se dovedea deosebit de grava, iar apa de baut, împutinându-se, ma facea sa ma tem de tot ce poate fi mai rau.
- Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul print, de vreme ce punea o întrebare, nu renunta niciodata la ea. Necajit din pricina bulonului, i-am spus si eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt curata rautate din partea florilor!
- Vai!
Însa, dupa o tacere, mi-a strigat, cu un fel de dusmanie parca:
- Nu te cred! Florile-s plapânde. Sunt nestiutoare. Îsi fac si ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor...
Nu i-am raspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Daca bulonul asta se mai încapatâneaza mult, îi dau una cu ciocanul, de sare cât-colo!” Micul print din nou ma tulbura din gândurile mele:
- Si tu crezi ca florile...
- Ba deloc! Ba deloc! Nu cred nimic! Ti-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, ma îndeletnicesc cu treburi serioase!
El se uita încremenit la mine:
- Cu treburi serioase!
Ma vedea asa, cu ciocanul în mâna si cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se parea foarte urât.
- Vorbesti întocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea m-au facut sa ma rusinez putin. El însa, neîndurator, adauga:
- Toate le încurci... toate le amesteci!
Era, într-adevar, foarte suparat. Suvitele-i de aur tremurau în vânt:
- Stiu undeva o planeta pe care se afla un Domn roscovan. Care n-a mirosit niciodata o floare. N-a privit niciodata o stea. N-a iubit pe nimeni niciodata. N-a facut nimic altceva, niciodata, decât socoteli. Si toata ziua spune ca si tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” si nu mai poate de trufie. Acela însa nu e om, e o ciuperca!
- O ce?
- O ciuperca!
Micul print se facuse palid de mânie.
- De milioane de ani, florile-si fauresc spini. Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, manânca florile. Si oare nu e lucru serios, când vrei sa întelegi de ce-si dau ele atâta osteneala sa-si faureasca niste spini care nu le folosesc la nimic? Nu e ea mai serioasa si mai importanta decât socotelile unui Domn gras si roscovan? Si daca stiu o floare care-n lume n-are seaman si care nu traieste-n alta parte decât numai pe planeta mea, si daca într-o buna dimineata o oaie mititica e în stare s-o nimiceasca, asa, dintr-o lovitura, fara sa-si dea seama de ceea ce face, nici asta nu-i un lucru important?
Se îmbujora-n obraji, pe urma spuse mai departe:
- Când cineva a îndragit o floare cum numai una singura se afla între milioanele si milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, sa fie fericit.
„Floarea mea, îsi spune el, e undeva, acolo”... Dar daca oaia îi manânca floarea, pentru el e ca si cum, dintr-o data, toate stelele s-ar stinge! Si nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti nici un cuvânt. A izbucnit deodata în hohote de plâns. Se asternuse noaptea. Eu îmi lasasem sculele deoparte. Putin îmi pasa acum de ciocan, de bulon, de sete si de moarte. Pe o stea, pe o planeta, pe planeta mea, Pamântul, se afla un print micut care trebuia alinat! L-am luat în brate. L-am leganat. Am vorbit cu el:
- Floarea pe care tu ai îndragit-o nu-i în pericol... Am sa-ti desenez o botnita pentru oaia ta... Florii am sa-i desenez o armura... Am sa...
Nu prea stiam ce sa-i spun. Ma simteam tare neîndemânatic. Nu stiam cum sa-l împac, cum sa-i mai intru în voie... Într-atât de tainic e tarâmul lacrimii.

Capitolul precedent
Capitolul urmator

20 noiembrie 2010

Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 6

O! Print micut, descopeream asa, putin câte putin, taina micii si însinguratei tale vieti. Timp îndelungat tu n-avusesesi, ca sa te desfeti, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspat amanunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineata, când mi-ai spus:
- Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haide sa vedem un apus de soare...
- Dar trebuie sa asteptam...
- Ce sa asteptam?
- Sa asteptam ca soarele sa apuna.
La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuti. Si mi-ai spus:
- Mereu ma cred la mine-acasa!
Într-adevar. Când în Statele Unite e amiaza, soarele, cum prea bine se stie, apune peste Franta. Ar fi de-ajuns dac-ai putea sa mergi pentru un singur minut în Franta, ca sa privesti apusul soarelui. Din nefericire, Franta-i prea departe. Însa tu, pe atât de mica ta planeta n-aveai decât sa-ti muti scaunul cu câtiva pasi mai încolo. Si, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui...
- Într-o zi, am vazut cum asfinteste soarele de patruzeci si trei de ori!
Si ai adaugat, putin dupa aceea:
- Stii... când esti trist, îti place sa privesti apusul soarelui...
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci si trei de asfintituri?
Dar micul print nu mi-a raspuns.

Capitolul precedent
Capitolul urmator

Taifas electric





19 noiembrie 2010

Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 5

Descopeream în fiecare zi câte ceva în legatura cu planeta, cu plecarea, cu calatoria lui. Lucrul acesta se petrecea încetul cu încetul, pe masura ce-i scapa întâmplator câte un gând. Asa se face ca, în cea de-a treia zi, am aflat de napasta baobabilor.
A fost tot datorita oii, caci deodata micul print m-a întrebat, cuprins parca de-o mare îndoiala:
- E-adevarat, nu-i asa, ca oile manânca arbusti?
- Da. E adevarat.
- Aha! Îmi pare bine.
Nu întelegeam de ce era atât de important ca oile sa manânce arbusti. Dar micul print adauga:
- Atunci înseamna ca manânca baobabi?
I-am explicat micului print ca baobabii nu sunt arbusti, ci niste arbori cât bisericile de mari si ca, daca ar lua el chiar si o întreaga turma de elefanti, turma asta nu i-ar putea veni de hac nici macar unui singur baobab.
Ideea cu turma de elefanti îl facu pe micul print sa râda:
- Ar trebui pusi unii peste altii.
Dar adauga deîndata, cu întelepciune:
- Baobabii înainte de a creste mari sunt si ei mici.
- Chiar asa! Dar de ce vrei tu ca oile sa manânce puietii de baobab?
Mi-a raspuns: „Pai dar! Vezi bine” ca si când ar fi fost vorba de un lucru foarte limpede. Si a trebuit sa-mi pun mintea la grea încercare, ca sa aflu singur dezlegarea.
Si, într-adevar, pe planeta micului print se gaseau, ca pe toate planetele, si ierburi bune si ierburi rele. Prin urmare, seminte bune, de ierburi bune si seminte rele, de ierburi rele. Numai ca semintele n-ai cum sa le vezi. Ele dorm în tainita pamântului, pâna când i se nazare câte uneia sa se trezeasca. Atunci începe sa se întinda si scoate la soare, mai întâi cu sfiiciune, un firicel plin de farmec si nevatamator. Daca e vorba despre un fir de ridiche ori de trandafir, îl poti lasa sa creasca-n voia lui. Dar daca-i vorba despre o planta rea, trebuie s-o smulgi numaidecât, chiar din clipa în care ai descoperit-o. Or, pe planeta micului print se aflau niste seminte îngrozitoare... semintele de baobab. Pamântul planetei era plin de ele. Iar de un baobab, deca prinzi de veste prea târziu, nu te mai poti descotorosi niciodata. Napadeste întreaga planeta. O strapunge cu radacinile. Si daca planeta este prea mica, si daca baobabii sunt prea multi, o fac sa sara-n aer.
- E ceva ce tine de disciplina, mi-a marturisit mai târziu micul print. Dupa ce te-ai dichisit de dimineata, trebuie sa dichisesti cu grija si planeta; trebuie sa te straduiesti sa smulgi întotdeauna baobabii, de îndata ce-i deosebesti de tufele de trandafir, cu care se aseamana mult, când sunt foarte mici. E o treaba foarte plicticoasa, dar foarte usoara.
Si, într-una din zile, m-a povatuit sa-mi dau silinta si sa fac un desen frumos, cu ajutorul caruia lucrul acesta sa le intre bine în cap copiilor de pe meleagurile mele.
„Daca vor calatori cândva - îmi spunea el - s-ar putea sa le fie de folos. Uneori, de lasi o treaba pentru mai târziu, nu-i nici o paguba. Când e însa vorba de baobabi, întotdeauna se întâmpla o groaznica nenorocire. Stiam undeva o planeta locuita de un trândav. Nu luase seama la trei copacei...”
Iar eu, sub îndrumarile micului print, am desenat aceasta planeta. Mie unuia, nu-mi prea place sa fac pe moralistul. Însa primejdia baobabilor e atât de putin cunoscuta si neajunsurile care îl pândesc pe acela ce s-ar rataci pe un asteroid sunt atât de mari, încât, de asta data, ma abat de la tacerea mea. Si spun: „Copii! Fiti atenti la baobabi!” Doar de aceea m-am trudit atâta cu acest desen, ca sa le dau de veste prietenilor mei ca-i paste o primejdie pe lânga care trec de multa vreme, ca si mine, fara sa-si dea seama. Povata merita atâta osteneala. Poate va veti pune întrebarea: „Oare de ce în cartea asta nu se gasesc si alte desene, la fel de marete, ca desenul cu baobabii?” Raspunsul este foarte simplu: am încercat, dar n-am izbutit. Când am desenat baobabii, am fost însufletit de simtamântul ca nu e nici o clipa de pierdut.

Capitolul precedent
Capitolul urmator

Pofta de meditatie

Mi-e pofta de aerul pur,
De linistea
pe care
o raspandesti in jur.

Mi-e pofta de tine,
Sa te urc,
sa te cobor,
sa patrunzi in mine.

Mi-e pofta
sa ma ridici,
sa ma cobori,
sa patrund in mine.

Mie mi-a placut tare mult...

Cred ca o sa va placa si voua, dati click aici.

Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 4
Aflasem astfel înca un lucru foarte însemnat: anume ca planeta lui de bastina abia de întrecea marimea unei case! Ceea ce nu prea avea cum sa ma mire. Stiam bine ca, în afara de marile planete precum Pamântul, Jupiter, Marte, Venus, carora li s-a dat câte un nume, pe lume se mai afla o puzderie de alte planete, uneori atât de mici, încât numai anevoie le poti zari cu telescopul. Când un astronom descopera vreuna din ele, îi da în loc de nume, un numar. De pilda, îi zice:
„Asteroidul 3251”.
Am temeinice motive sa cred ca planeta de pe care venea micul print era asteroidul B-612. Acest asteroid nu a fost zarit decât o singura data, cu telescopul, în 1909, de catre un astronom turc.
Acesta a facut atunci, cu prilejul unui Congres International de Astronomie, o mare demonstratie a descoperirii sale. Nimeni însa nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta. Asa sunt oamenii mari.
Din fericire pentru faima asteroidului B-612, un dictator turc a poruncit poporului sau, sub pedeapsa cu moartea, sa se îmbrace ca europenii. Astronomul a mai facut o demonstratie, în 1920, îmbracat de asta data într-un frac foarte elegant. Si de data aceasta toata lumea a fost de aceeasi parere cu el.
Daca v-am povestit aceste amanunte cu privire la asteroidul B-612 si daca v-am destainuit numarul lui, am facut-o din pricina oamenilor mari. Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiti despre un nou prieten, ei niciodata nu va pun întrebari asupra lucrurilor cu adevarat însemnate. Nu va întreaba niciodata: „Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colectie de fluturi?” Ci întreba: „Câti ani are? Câti frati are? Câte kilograme cântareste? Cât câstiga tatal lui?” Numai atunci ei cred ca îl cunosc. Daca le spui oamenilor mari: „Am vazut o casa frumoasa, din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis...” ei nu sunt în stare sa-si închipuie cum arata o asemenea casa. Lor trebuie sa le spui: „Am vazut o casa care
costa o suta de mii de franci”. „Ce frumoasa e!” - vor exclama atunci.
Tot asa, daca le spui: „Drept marturie ca micul print a existat într-adevar sta si faptul ca era o fiinta încântatoare, ca râdea si ca-si dorea o oaie. Când cineva îsi doreste o oaie, e o marturie ca exista”, ei vor ridica din umeri si vor socoti ca nu esti decât un copil! Dar daca le spui: „Planeta de pe care venea micul print e asteroidul B612”, atunci va vor crede si va vor lasa în pace cu întrebarile lor. Asa sunt ei. Nu trebuie sa le-o luati în nume de rau. Copiii se cuvine sa fie foarte îngaduitori cu oamenii mari.
Fireste însa ca noua, celor care stiu ce-nseamna viata, putin ne pasa de cifre!
Mi-ar fi placut si mie sa încep aceasta povestire în felul basmelor. Mi-ar fi placut sa spun asa:
„A fost odata un mic print, care traia pe o planeta doar cu putin mai mare decât el si care simtea nevoia unui prieten...” Astfel, acelora ce stiu ce-nseamna viata, totul le-ar fi aparut cu mult mai plin de adevar.
Caci mie nu-mi place sa-mi citeasca nimeni cartea în chip usuratic. O mare amaraciune ma cuprinde în timp ce povestesc aceste amintiri. Sunt sase ani de când prietenul meu, luându-si oaia, a plecat. Daca încerc sa-l zugravesc aici, e pentru ca nu vreau sa-l uit. E lucru trist sa uiti un prieten. Nu oricine a avut un prieten. Si s-ar putea sa ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre. Asa ca iata înca un motiv pentru care mi-am cumparat o cutie cu vopsele si creioane. E greu, la vârsta mea, sa te apuci de desenat, când niciodata n-ai mai încercat sa desenezi altceva în afara de un sarpe boa întreg si de un sarpe boa spintecat, pe când aveai sase ani!
Voi cauta, fireste, sa fac portretele cele mai asemanatoare cu putinta. Nu sunt însa tocmai sigur ca voi izbuti. Câte un desen mai treaca-mearga, un altul însa nu mai seamana defel. Mai gresesc câte putin si când e vorba despre înaltime. Aici, micul print e prea mare. Colo, prea mic. Sovai, de asemenea, când ajung la culoarea vesmintelor sale. Si atunci bâjbâi când asa, când altminteri, când mai bine, când mai rau. Voi mai gresi, apoi, în privinta unor amanunte mai de seama. Dar asta trebuie sa mi-o iertati. Prietenul meu nu dadea niciodata explicatii. Credea, poate, ca-i seman. Eu însa, din nefericire, nu sunt în stare sa deslusesc oile prin scândura lazilor. Poate sunt
întrucâtva asemeni oamenilor mari. Trebuie sa fi îmbatrânit si eu.

Capitolul precedent
Capitolul urmator

18 noiembrie 2010

Ultima survolare a palonului

Alta zi - tema ultimei editii a concursului de proza arhiscurta (PA) "Cinci saptamani in palon".
Am participat cu doua texte care au intrunit conditiile (numarul maxim de semne admis) si au intrat in finala - le puteti citi mai jos. Am mai trimis un text dupa deadline, asa, de amorul artei PA-urilor.

Acum e acum: v o t a r e a!
Se voteaza pana maine la ora 13.30, aici , la cerculete.
In treacat fie spus, la editia trecuta am inregistrat un numar impresionant de voturi: doua.
Ma asteptam, din urmatoarele motive:
- am anuntat votarea prea tarziu - am prins numai cateva ore inainte de inchiderea urnelor
- mesajul cu care m-am promovat a fost de tipul "antireclama" - la unii nu prinde, il iau in serios.
Nu cred ca acum voi rupe gura lumii desi statisticile indica ca blogul are ceva mai multi cititori decat cei ce m-au votat.
Bine ca se termina umilinta, ultima survolare, ultima votare.
Altfel imi pare rau ca se termina concursul, am intrucatva senzatia pe care o aveam la sfarsit de an scolar dar e mai bine, nu ma despart de colegii de PA-uri, au bloguri, timp sa fie!
La revedere LeeDeeP , Dan, Victor, Calin, Alt Calin, Petra, Bogdan, Adela, Stela, Ioan Toma , Carmen, Gabi

PA-urile la tema Alta zi:

Fara ea
S-au despartit fara sa-si ia la revedere. Cand a plecat, i-a lasat un bilet, ca sa nu-l mai trezeasca. Ii scria ca se intoarce peste doua zile. Parca o vedea cum l-a pus in graba sub telefon, pe hol, in timp ce se imbraca, parca auzea ţocaitul grabit al tocurilor ce se indreptau spre usa de la iesire. Si-o imagina chiar si pe strada: isi incheia nasturii ramasi descheiati la sacou. Deci maine va fi alta zi fara ea. De parca ar fi contat ca lipseste o zi-doua. Lui oricum i se va parea o vesnicie.

Alta zi
Soarele inroseste orizontul si dispare in pripa
Astazi se duce dupa Ieri sa stea impreuna la o pipa
Maine se aseaza pe locul unde Ieri si Azi au prins a sapa
I-a venit si lui randul sa scrie, si scrie: ALT PA.

Ziua de salariu (in afara concursului)

Fetita intarzia zilnic in fata vitrinei unde era o papusa mare. Acasa o astepta o papusa mica si un ursulet.
- Ursulica, am vazut asa o papusa frumoasa! Cand o sa fiu mare o cumpar.
- Nu trebuie sa astepti atat, i-a spus mama. O cumpar eu, in ziua de salariu.
De atunci fetita a tot asteptat ziua de salariu. Nu era o zi ca oricare de vreme ce nu mai venea odata…
Intr-o zi, fetita n-a mai zarit papusa in vitrina si tare s-a mai necajit. Acasa, insa, supararea i s-a spulberat. Venise ziua de salariu.

17 noiembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint Exupery

Capitolul 3

Mi-a trebuit un timp îndelungat pâna când sa pot pricepe dincotro venea. Micul print, care îmi punea o multime de întrebari, parea ca niciodata nu le aude pe-ale mele.
Nu m-am lamurit deplin decât încetul cu încetul, si asta datorita unor cuvinte pe care le rostea întâmplator. Asa, de pilda, când a dat cu ochii de avionul meu (avionul nu vi-l desenez, e un desen mult prea complicat pentru mine), m-a întrebat:
- Ce bazaconie mai e si asta?
- Nici o bazaconie. Asta zboara. E un avion. Avionul meu.
Si i-am adus la cunostinta, cu mândrie, ca eu zbor. Atunci el a exclamat:
- Cum? Ai cazut din cer?
- Da, i-am întors-o eu cu modestie.
- O! asta-i buna...
Si micul print izbucni într-un dragalas hohot de râs care pe mine m-a suparat destul de mult. Nu-mi place sa râda nimeni de nenorocirile mele. Apoi, adauga:
- Atunci si tu vii tot din cer! De pe ce planeta esti?
Întrezarind pe loc o licarire în taina care îl învaluia, l-am întrebat numaidecât:
- Va sa zica, tu vii de pe alta planeta?
El însa nu mi-a dat nici un raspuns. A clatinat încet din cap privindu-mi avionul:
- Ce-i drept, cu asta nici nu poti sa vii prea de departe...
Si multa vreme s-a pierdut în visare. Apoi si-a scos oaia din buzunar si s-a cufundat în contemplarea comorii sale.
Va închipuiti cât de mult m-a putut nedumeri crâmpeiul lui de marturisire în legatura cu „celelalte planete”. De aceea m-am straduit sa aflu mai multe.
- Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e „acasa la tine”? Unde vrei tu sa-mi duci oaia?
Mi-a raspuns, dupa o tacere îngândurata:
- E bine ca mi-ai dat si-o lada; asa, va avea si ea o casa peste noapte.
- Sigur ca da. Si daca esti cuminte, am sa-ti dau si-o funie, ca s-o priponesti în timpul zilei. Si-un tarus.
Propunerea asta, dupa cât mi s-a parut, îl mira pe micul print:
- S-o priponesc? Ce idee nastrusnica!
- Pai, daca n-o priponesti, se duce cine stie unde si se pierde...
Si din nou prietenul meu izbucni într-un hohot de râs:
- Si unde-ai vrea sa se duca?
- Oriunde. Unde-o vedea cu ochii...?
Micul print rosti atunci cu multa seriozitate:
- Nu-i nimic. La mine-acasa e atât de strâmt. Si, cuprins de-o usoara melancolie,
adauga:
- Unde-oi vedea cu ochii nu poti ajunge prea departe...

Capitolul urmator
Capitolul precedent

Micul print de Antoine de Saint Exupery

Capitolul 2

Aşa am trăit eu, stingher, fără să am cu cine sta într-adevăr de vorbă, până când, o dată, acum şase ani, am rămas în pană în pustiul Sahara. Mi se stricase ceva la motor. Şi cum nu luasem cu mine nici mecanic, nici călători, mă pregăteam să-ncerc de unul singur să duc la bun sfârşit o reparaţie anevoiasă. Era pentru mine o chestiune de viaţă şi de moarte. Apă de băut, abia dacă aveam pentru o săptămână.
În prima noape, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de leghe depărtare de orice aşezare oamenească. Eram mai singur chiar decât naufragiatul pe o plută, în mijlocul oceanului. Aşa că vă închipuiţi uimirea mea, când deodată, în revărsat de zori, m-am pomenit că mă trezeşte un glăscior ciudat. Rostea:
- Te rog… desenează-mi o oaie!
- Cum?
- Desenează-mi o oaie…
Am sărit în picioare, ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Şi-am văzut un omuleţ cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu gravitate. Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să i-l fac.
Desenul meu e însă, bineînţeles, mult mai puţin fermecător decât modelul. Nu e vina mea. Pe când aveam şase ani, oamenii mari mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în afară de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva.
Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la arătarea aceea. Nu uitaţi că mă aflam la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. Or, omuleţul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, mici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfăţişarea unui copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. Când, în sfârşit, am fost în stare să vorbesc, l-am întrebat:
- Bine, dar… ce cauţi tu aici?
Iar el rosti atunci din nou, încetişor, cerându-mi parcă un lucru din cale-afară de însemnat:
- Te rog… desenează-mi o oaie!
În faţa unei taine prea copleşitoare, nici nu mai cutezi să te împotriveşti. Oricât de nefiresc mi se părea mie lucrul acesta acolo, la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească, şi cu toată primejdia de moarte în care mă aflam, mi-am scos din buzunar stiloul şi o foaie de hârtie. Însă mi-am adus atunci aminte că studiasem îndeosebi geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi i-am spus omuleţului aceluia (cam posomorându-mă) că nu mă pricep să desenez. El mi-a răspuns:
- Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum eu niciodată nu mai desenasem o oaie, i-am făcut unul dintre desenele acelea două, singurele de care mă ştiam în stare. Cel cu şarpele boa întreg. Şi-am încremenit, auzind că omuleţul îmi spune:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant în pântecele unui şarpe boa! Un şarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te încurcă foarte mult. La mine acasă-i foarte strâmt. Eu de-o oaie am nevoie. Desenează-mi o oaie!
Aşa încât am desenat.

El s-a uitat atent, apoi a zis:
- Nu! Asta-i tare bolnavă.
Fă-mi alta!
Am desenat alta:

Prietenul meu a zâmbit cu drăgălăşenie şi îngăduinţă:
- Numai că… vezi şi tu… aceasta nu-i oaie, e berbec. Are coarne…
Am făcut, prin urmare, desenul din nou.
El însă mi l-a dat înapoi, ca şi pe cele de mai înainte:
- Asta-i prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.
Atunci, pierzându-mi răbdarea, deoarece mă zoream să mă apuc de demontarea motorului, i-am făcut la repezeală desenul următor.

Şi i-am spus, într-o doară:
- Aceasta e lada! Oaia care-ţi trebuie se află înăuntru.
Dar am văzut cu uimire cum chipul micului meu judecător se luminează:
- Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi că oaia asta are nevoie de multă iarbă?
- De ce mă-ntrebi?
- Pentru că la mine acasă-i tare strâmt…
- Negreşit îi va ajunge. Ţi-am dat o oaie mititică.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar aşa de mititică… Ia te uită! A adormit…
Si asa l-am cunoscut pe micul print.

Capitolul precedent
Capitolul urmator




16 noiembrie 2010

Micul print de Antoine de Saint Exupery

Capitolul 1

Pe cînd aveam şase ani am văzut odată o imagine nemaipomenită, într-o carte despre pădurile virgine şi care se numea “Întîmplări trăite”. Imaginea reprezenta un şarpe boa care înghiţea o fiară. (...)
În carte se spunea: “Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără să o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm timp de şase luni cît durează digestia.”
M-am gîndit mult atunci la aventurile junglei şi, la rîndul meu, am reuşit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen, care arăta cam aşa:











Am arătat capodopera mea oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi înfricoşa.
Ei mi-au răspuns: “De ce te-ar înfricoşa o pălărie?”
Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El reprezenta un şarpe boa care digeră un elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, aşa încît oamenii mari să poată înţelege. Ei au nevoie totdeauna de explicaţii. Desenul meu numărul doi era cam aşa:











Oamenii mari m-au sfătuit să las la o parte desenele cu şerpi boa închişi sau deschişi şi să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică şi gramatică. În felul acesta am abandonat, la vîrsta de şase ani, o carieră nemaipomenită în pictură. Fusesem descurajat de insuccesul primelor mele două desene. Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri şi este obositor pentru copii să le tot explice.
A trebuit deci să îmi aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez avioanele. Am zburat cam prin toată lumea. Iar geografia, e adevărat, mi-a fost de mare folos. Ştiam să recunosc şi să deosebesc, de la prima vedere, China de Arizona. O astfel de abilitate e folositoare dacă te rătăceşti noaptea.
Cînd întîlneam pe cineva care îmi părea ceva mai lucid, îi arătam desenul meu numărul unu; făceam un experiment, vrînd să ştiu dacă într-adevăr înţelegea lucrurile. Dar întotdeauna omul mare îmi răspundea: “E o pălărie”. Atunci nu îi mai vorbeam nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele. Mă puneam la mintea lui. Îi vorbeam de bridge, de golf, de politică şi de modă. Iar omul mare era foarte mulţumit pentru că făcuse cunoştinţă cu cineva atît de interesant.

Capitolul urmator, aici.

15 noiembrie 2010

Micul Print

Azi, dedicatia. De maine voi posta cate un capitol din cartea mea preferata, Micul Print, de Antoine de Saint Exupery

Dedicaţie

Lui Leon Werth

Îmi cer scuze copiilor că dedic această carte unui om mare. Am o scuză serioasă: acest om mare este cel mai bun prieten din lume pe care îl am. Mai am o scuză: această persoană poate înţelege orice, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi o a treia scuză: acest om mare locuieşte în Franţa, unde suferă de foame şi frig. El are nevoie să fie consolat. Dacă toate aceste scuze nu sunt de ajuns, aş vrea să fac dedicaţia copilului care a fost odinioară cel care este omul mare de acum. Toţi oamenii mari au fost mai întîi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai amintesc). Corectez deci dedicaţia mea:
Lui Leon Werth, băieţelul de odinioară