Se afișează postările cu eticheta crepusculare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta crepusculare. Afișați toate postările
19 decembrie 2011
5 decembrie 2011
24 iulie 2011
In cautarea apusului perfect
Fiecare asfintit are o frumusete unica, am vazut soarele cum apune in multe locuri din lume, uneori peste orase, alteori peste munti sau mari. De unele imi amintesc, pe altele le-am uitat. Exista chiar unul la care am asistat cu mai bine de 20 de ani in urma si pe care nu l-am uitat o clipa, povesteam ceva despre el aici. E foarte posibil ca de la acel apus sa fi ramas cu gustul dezmierdarilor soarelui.
Cand soarele asfinteste ma uit spre vest. Nu o data, aflandu-ma cu spatele la apus si intorcand capul mi s-a intamplat sa strig "uau" cu extaz.
Am vazut faze de asfintituri care m-au umplut.
Si totusi, caut, mai caut, mereu cred ca urmatorul apus e cel mai frumos.
Ieri n-a fost cine stie ce, dar mi-au placut niste norisori tiviti de soare cum numai el stie/poate.
Cand soarele asfinteste ma uit spre vest. Nu o data, aflandu-ma cu spatele la apus si intorcand capul mi s-a intamplat sa strig "uau" cu extaz.
Am vazut faze de asfintituri care m-au umplut.
Si totusi, caut, mai caut, mereu cred ca urmatorul apus e cel mai frumos.
Ieri n-a fost cine stie ce, dar mi-au placut niste norisori tiviti de soare cum numai el stie/poate.
3 septembrie 2010
Je me souviens...
E vineri si s-a dus vara...Aud zeii cantand la harpe. Poate e doar un bouzouki coborat din lautele Persiei antice si Bizantului. Suspina ritmic pana cand se dezlantuie, invaluitor.
...Cei doi prieteni din Creta dansand zeimbekikos cu gesturi profunde, calme, studiate...
...Oare unde am vazut revarsarile de bocanvillia?
Ce conteaza, sunt peste tot, in Grecia "serioasa" - continentala, sau in insule, unde grecii vin vara si pleaca cand se raceste vremea. Inca n-au plecat, i-as mai gasi. Pleaca toamna tarziu.
...Insulele nelocuite...unele chiar sunt nelocuite. Mi-as face o coliba ca a lui Robinson Crusoe si o monastiriki. De ce-mi trece prin cap "Catedrala neamului"?
Vor sa faca o catedrala de neam prost, mare cat toate zilele... sa incapa tot neamu'. Ca si cand nu te-ai putea ruga oriunde, oricand, intre pereti sau fara pereti...
...Pofta de carne a corfiotilor...corfioti vegetarieni nu exista. Iar cu "carnivorii" la masa nu-ti merge! Ori mananci cu degetele mielul ori nu-l mananci! Numai prin contactul intim al carnii tale cu carnea mielului poti descifra dichisul artei cu care a fost preparat...
...Grecii cu copiii dupa ei...
Grecii vorbind tare ca si cand s-ar certa doar fiindca sunt energici. Din aceiasi cauza rad tare, cu pofta, dar stiu sa rada si pe dinauntru, cu ochiii.
Ce e cu titlul asta en francais? Ce-mi veni?
As lipi un pic de rafinament frantuzesc, peste tumultul grecilor, sa fie ca o urma de parfum care sa-ti intre in nari, discret, sa nu stii de unde vine. Dar as face asta numai in joaca, rafinamentul grecesc e unul special, ferm, cu radacini adanci. Trebuie lasat asa cum e.
Tags: vara, zei , harpe, bouzouki, bocanvillia, insule, Robinson Crusoe, catedrala neamului, carne, miel, arta, tumult, greci, rafinament, parfum
17 decembrie 2009
Orasul exotic (5)
Ne aruncam in barca si o luam pe Dunare in jos spre mare, trecand pe langa farul aflat chiar pe tarm, altul decat farul-muzeu situat in oras. Farul se uita la noi de sus ca la niste gagalici ce suntem.
Dunarea ne zbate bland pana la intrarea in mare. Ma gandesc cum vine ea de departe si cum se imparte in trei inainte de marea contopire cu marea ca si cand se pregateste de odihna. Cate trebuie ca a aflat de cand tot curge prin timp si prin lume!
Asa ajungi sa iti imprastii gandurile cand ai ragazul s-o faci! Nu m-a tinut mult. Am prins a ma agita cu pretentii: vreau, nici mai mult nici mai putin decat sa zaresc bratul Chilia si dincolo de el Ucraina. Nu aveam cum dar simteam eu ceva-ceva in aer. Si simteam bine. La un moment dat il vad pe barcagiu ca incepe sa se precipite zicand ca a fost semnalizat fiindca a iesit din apele teritoriale. Ziceam ceva de niste gagalici?
Mai incolo de barca, un pelican lacom vrea sa prinda un peste si eu vreau sa-l prind pe el, in poza. Cred ca era grabit... dar am reusit sa-l capturez.
Dupa raita pe mare ne intoarcem si ne apropiem de malul celalalt trecand pe langa casute garbovite sub caciuli mari de stuf. Fiecare gospodarie are pontonul ei si un caine pazitor legat pe el. Plutim pana ajungem la canalele incarcate de nuferi albi si galbeni. Din loc in loc mai pluteste cate un plastic - nu foarte multe ca prin alte parti.
Cantecul Deltei ne invaluie si aproape amutim de atata frumusete. Apa limpede iti lasa privirea sa patrunda pana departe inlauntrul ei, prin paienjenisul de tulpini mladii ancorate pe fundul apei.
Soarele s-a urcat sus de tot pe cer si trimite sulite fierbinti, nemiloase. Mana iti pleaca instinctiv dincolo de marginea barcii spre racoarea si mangaierea undelor cristaline.
Nea barcagiul ne reteaza pofta de reverie: "pelicanii sunt niste pungasi" - zice.
Locuitorii deltei nu pot suferi pelicanii, le fac concurenta la pescuit. "Baga in ei cantitati enorme de peste", spune Nea Tone cu obida.
Ne amintim de gazda care ne asteapta cu ciorba de peste.
Ne intoarcem in Sulina.
Apucam iar drumul lung spre mare, de data asta pe uscat, ca s-o mai vedem o data inainte de plecarea de a doua zi. Mergem cu spatele la soare care in urma noastra isi pregateste culcusul. Ma intorc adesea sa vad cum face dar nu pot ramane prea mult in urma de frica unor dulai vagabonzi care persevereaza in a ne urmari. As fi zabovit mai mult. Tocmai descoperisem un tablou inedit in culorile mierii ale asfintitului. In departare se profilau crucile din cimitirul lasat in urma si soarele apunea peste cruci. Pana atunci nu mai vazusem asa o suprapunere, apus de soare peste atatea apusuri de vieti.
A doua zi am lasat in urma orasul. Se facea tot mai mic, apoi a disparut.
Sulina si canalele ei daruieste comori princiare cu modestie.
Schitele mele nu sunt mare lucru dar vor sa incite pe cei ce nu au vazut Sulina sa o descopere. Progresele omenirii au fost posibile pe masura ce oamenii au cunoscut mediului inconjurator. Apoi tocmai progresul a actionat in sensul distrugerii mediului inconjurator si implicit a vietii noastre. Asa ca... as vrea sa se bucure si altii de frumusetea si inca salbaticia Deltei. Dar nu stiu daca e bine pentru ea.
Tags: Delta Dunarii, Dunare, Sulina, Bratul Chilia, Bratul Sulina, cantecul deltei, nuferi
Dunarea ne zbate bland pana la intrarea in mare. Ma gandesc cum vine ea de departe si cum se imparte in trei inainte de marea contopire cu marea ca si cand se pregateste de odihna. Cate trebuie ca a aflat de cand tot curge prin timp si prin lume!Asa ajungi sa iti imprastii gandurile cand ai ragazul s-o faci! Nu m-a tinut mult. Am prins a ma agita cu pretentii: vreau, nici mai mult nici mai putin decat sa zaresc bratul Chilia si dincolo de el Ucraina. Nu aveam cum dar simteam eu ceva-ceva in aer. Si simteam bine. La un moment dat il vad pe barcagiu ca incepe sa se precipite zicand ca a fost semnalizat fiindca a iesit din apele teritoriale. Ziceam ceva de niste gagalici?
Mai incolo de barca, un pelican lacom vrea sa prinda un peste si eu vreau sa-l prind pe el, in poza. Cred ca era grabit... dar am reusit sa-l capturez.
Dupa raita pe mare ne intoarcem si ne apropiem de malul celalalt trecand pe langa casute garbovite sub caciuli mari de stuf. Fiecare gospodarie are pontonul ei si un caine pazitor legat pe el. Plutim pana ajungem la canalele incarcate de nuferi albi si galbeni. Din loc in loc mai pluteste cate un plastic - nu foarte multe ca prin alte parti.
Cantecul Deltei ne invaluie si aproape amutim de atata frumusete. Apa limpede iti lasa privirea sa patrunda pana departe inlauntrul ei, prin paienjenisul de tulpini mladii ancorate pe fundul apei.
Soarele s-a urcat sus de tot pe cer si trimite sulite fierbinti, nemiloase. Mana iti pleaca instinctiv dincolo de marginea barcii spre racoarea si mangaierea undelor cristaline.Nea barcagiul ne reteaza pofta de reverie: "pelicanii sunt niste pungasi" - zice.
Locuitorii deltei nu pot suferi pelicanii, le fac concurenta la pescuit. "Baga in ei cantitati enorme de peste", spune Nea Tone cu obida.
Ne amintim de gazda care ne asteapta cu ciorba de peste.
Ne intoarcem in Sulina.
Apucam iar drumul lung spre mare, de data asta pe uscat, ca s-o mai vedem o data inainte de plecarea de a doua zi. Mergem cu spatele la soare care in urma noastra isi pregateste culcusul. Ma intorc adesea sa vad cum face dar nu pot ramane prea mult in urma de frica unor dulai vagabonzi care persevereaza in a ne urmari. As fi zabovit mai mult. Tocmai descoperisem un tablou inedit in culorile mierii ale asfintitului. In departare se profilau crucile din cimitirul lasat in urma si soarele apunea peste cruci. Pana atunci nu mai vazusem asa o suprapunere, apus de soare peste atatea apusuri de vieti.
A doua zi am lasat in urma orasul. Se facea tot mai mic, apoi a disparut.
Sulina si canalele ei daruieste comori princiare cu modestie.Schitele mele nu sunt mare lucru dar vor sa incite pe cei ce nu au vazut Sulina sa o descopere. Progresele omenirii au fost posibile pe masura ce oamenii au cunoscut mediului inconjurator. Apoi tocmai progresul a actionat in sensul distrugerii mediului inconjurator si implicit a vietii noastre. Asa ca... as vrea sa se bucure si altii de frumusetea si inca salbaticia Deltei. Dar nu stiu daca e bine pentru ea.
Tags: Delta Dunarii, Dunare, Sulina, Bratul Chilia, Bratul Sulina, cantecul deltei, nuferi
23 noiembrie 2009
Drumetind
Crucea e sus si eu sunt jos. Nu-i nimic! O trag cu zoom-ul!
Musculosul si-a incordat bratul ca sa ma impresioneze dar
eu ma uitam la muschii de la picioare ... erau mai verzi.
Am facut un popas dar m-am uitat bine unde ma asez
O cascada pentru furnicute...au acolo si putin nisip sa faca plaja (daca vor)
Ups! Tevi? Aici?!
Am incurcat-o! Urme de urs ... nu le-am fotografiat ca atunci cand fugi nu poti poza! Cand ziceam ca am ajuns destul de departe de ele era sa calc in alte ... urme de urs. Am zis, fie ce-o fi! Si am scos aparatul, vitejeste.
Mai urc putin si zaresc "Coltii Morarului" pe care de data asta ii admir doar de departe
Drumul spre casa a fost inviorat de culorile asfintitului - din pacate fotografiile nu redau nebunia de pe cer
Da, semnul acela mic si alb era luna - aparuse inainte de a se intuneca
Tags: cascada pentru furnicute, tevi, urme de urs, culorile asfintitului
12 august 2009
Acel apus
Primul asfintit care m-a tras de maneca a ramas pentru totdeauna in sufletul meu asa cum ramane o prima dragoste.
Era demult, in primul an de studentie. Ne dusesera la munci agricole, langa Caracal, sa culegem stoloni de capsuni (planta care face capsunii). Aveam si o norma de indeplinit: 60 de pachete de stoloni a cate 60 de fire fiecare. Era o norma de neatins!
Cum eram noi atunci, oraseni cu ifose si, mai rau, studenti la zi fara griji si cam mistocari, nu ratam niciun prilej de distractie. Barem daca eram la agronomie sau alta agro-facultate, luam in serios norma, dar asa... Greu sa-si faca C.A.P-ul planul cu de-alde noi. Dar nu ne-au stresat, dimpotriva, inginerul sef, un oltean corpolent si simpatic, avea simtul umorului si ne trata cu mare intelegere.
A fost cel mai frumos apus pe care l-am vazut de-a lungul vietii. Nu-l voi uita niciodata cu toate ca am vazut multe si prin locuri cu mult mai romantice decat o ferma de langa Caracal. De parca pentru cine amesteca culorile acolo sus ar conta locul unde revarsa frumusetea!
Nu are rost sa-l descriu, asa cum nu a avut rost sa incerc sa-l pictez.
Dar am incercat. A doua zi dupa ce am vazut acel apus eram la librarie la Caracal. Habar nu aveam ce acuarele sa-mi iau (de parca ar fi contat!)
M-am chinuit mult, era in mine si trebuia sa iasa.
Cred ca nu a iesit. Sau poate prea putin. Asa se face ca si azi ma gandesc la perfectiunea lui.
De atunci, caut mierea asfintiturilor, uneori taria rasariturilor.
Am vazut tablouri superbe si in acele clipe am recunoscut fericirea.
Cred ca stiu de ce iubesc soarele in asfintit: pentru ca rasare iar.
Tags: apus, fericire, asfintit
Era demult, in primul an de studentie. Ne dusesera la munci agricole, langa Caracal, sa culegem stoloni de capsuni (planta care face capsunii). Aveam si o norma de indeplinit: 60 de pachete de stoloni a cate 60 de fire fiecare. Era o norma de neatins!
Cum eram noi atunci, oraseni cu ifose si, mai rau, studenti la zi fara griji si cam mistocari, nu ratam niciun prilej de distractie. Barem daca eram la agronomie sau alta agro-facultate, luam in serios norma, dar asa... Greu sa-si faca C.A.P-ul planul cu de-alde noi. Dar nu ne-au stresat, dimpotriva, inginerul sef, un oltean corpolent si simpatic, avea simtul umorului si ne trata cu mare intelegere.
A fost cel mai frumos apus pe care l-am vazut de-a lungul vietii. Nu-l voi uita niciodata cu toate ca am vazut multe si prin locuri cu mult mai romantice decat o ferma de langa Caracal. De parca pentru cine amesteca culorile acolo sus ar conta locul unde revarsa frumusetea!
Nu are rost sa-l descriu, asa cum nu a avut rost sa incerc sa-l pictez.
Dar am incercat. A doua zi dupa ce am vazut acel apus eram la librarie la Caracal. Habar nu aveam ce acuarele sa-mi iau (de parca ar fi contat!)
M-am chinuit mult, era in mine si trebuia sa iasa.
Cred ca nu a iesit. Sau poate prea putin. Asa se face ca si azi ma gandesc la perfectiunea lui.
De atunci, caut mierea asfintiturilor, uneori taria rasariturilor.
Am vazut tablouri superbe si in acele clipe am recunoscut fericirea.
Cred ca stiu de ce iubesc soarele in asfintit: pentru ca rasare iar.
Tags: apus, fericire, asfintit
11 august 2009
Continente (pe cer)
28 iulie 2009
Intuneric sau lumina?
Cand se cerne inserarea peste brazi cu coame verzi
Treci agale prin padure, far' sa-ti pese ca te pierzi
Priveste-n sus printre ramuri ultime zvacniri de soare
Inchide ochii. Sub pleoape, gasesti drumul spre visare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)