Zagorohoria

Ma tot chema. Ce era sa fac? Ma iau si ma duc. La 7 eram la Ruse. La 11 si vreo 25, in Sofia. Salut, Vitosa! Tot aici? Bravo, noroc cu tine... uite ce ferestre meschine au blocurile alea comuniste!

Raionul Pernik. Unde dracu e indicatorul ala? Dupa 10 km apare indicatorul spre Kulata.
11.58. Hai pe autostrada. Mai sunt 138 km. Inca dinainte de Kulata isi fac aparitia primele monastiriki.
Radio o rupe deja pe posturi grecesti - bai grecoteilor ce dor mi-era de vorba voastra rostogolita!
Dupa vreo 20 de km de stiri: ajunge, m-ati naucit! Nu-nteleg nimic! Sa vina bouzouki!... Asa, asta e! Ce-mi place! Tot un banjo!

14,20...Ura! Hellas!
Promahonas ramane in urma, o tai spre Kilkis. Cred ca-i bine... sunt pe o sosea paralela cu autostrada Macedoniei. Sa ma impung in ea, da' pe unde naiba? Cel putin vad in zare muntii Macedoniei. Cam pe maine, muntilor!

O parte din Epirul muntos se cheama Zagoria sau Zagorohoria, tinutul din spate de munte, asa s-ar traduce, e o denumire slava. Tinutul cuprinde paduri de foioase, rasinoase, cascade, canioane, poteci ce leaga intre ele 46 de catune de munte. Macro si Mikro Papigo sunt cele mai renumite. Si cele mai de sus.
Asta-i pohta ce-am pohtit!

Ce drumuri bune pe coclaurile astea. Serpentine tot mai stranse, sosea normala, cu asfalt ca lumea; pe marginea drumului, in peretele stancos se disting straturile de ardezie. Drept in fata muntele pare retezat. Asa cum e se cheama ca tot varf are. Ii zice Gamilla.
Urci cu masina dar parca ai fi cu rucsacul in spate... e fantastic! Soseaua ba urca, ba coboara... sunt in montaigne rouse? Nu, sunt intr-un frumos Parc National. Dupa curba apare o casa. Si in curte, cai! O, doamne! Uite, oamenii astia locuiesc in plin Parc National; uite, au case de piatra acoperite cu ardezie, garduri de piatra, totul e de piatra, aici?Voidomatis. Da' stiu ca a perseverat raul asta... Un pod, un pod arcuit! Aici e de tras sufletul. Un arc care face legatura cu... alta lume? Doamne, ce e aici? Am ajuns in rai? Podul se prelungeste in apa-oglinda, copacii batrani se rasfrang inapoi din apa si se contopesc cu gemenii de deasupra, nimic nu incepe, nimic nu se termina, e un cerc. Doamne, ce cercuri faci Tu!

Ce o fi mai sus? Dar mai sus de sus?
Serpentinele incing canionul Vikos. Salbaticul Vikos se prelungeste cat vezi cu ochii. El stie pe unde.

Papigo Megalo.
Altitudinea e de circa 1000 m. Drumurile inguste si pietruite urca in sat printre cladiri de piatra alba. Case, biserici, scoala, totul e din piatra si lemn. Odinioara oamenii traiau aici exclusiv din cresterea animalelor. Oile si caprele inca mai pasc pe coame de munte dar acum se traieste mai mult din turism. Grecii de la mare stiu bine locul de la munte si l-ar pastra pentru ei. Dar l-au descoperit si strainii. Si localnicii au inteles ca primirea oaspetilor straini e o sursa de venit. Infrastructura nu a intarziat sa apara si sa faciliteze accesul spre frumusetea naturala cu cel putin 3 nume: Voidomatis, Vikos, Dragon Lake.

Prezenta turistilor e ascunsa privirii proaspatului ajuns. Par absorbiti inauntrul locurilor unde sunt gazduiti. Atmosfera de inceput de lume e cultivata. Nu e nimic ascuns dar nici nu sare in ochi faptul ca se face turism. Incet, descoperi locurile unde te poti caza, cafeneaua, magazinul de suveniruri. Discret, coltul de lume te absoarbe in el.
Ma transpun intr-o epoca a crescatorilor de animale.
Cum sa fac sa nu mai plec de aici? As creste o oaie sau o capra. Nu mi-ar mai trebui nimic.

Pana una-alta trebuie sa dorm la noapte. Patrund intr-o curte primitoare diferita de altele in care cautasem cazare - cam inghesuite si ascunse dupa porti mari de lemn. Ma intampina un pusti la vreo 10-11 ani. Nu am intrebat unde sunt parintii. In Grecia e ceva obisnuit. Copiii participa activ inca de mici la afacerea parintilor. Imi arata camere cu tot confortul la 30 de euro. Mai sus o doamna in varsta imi ceruse 50. Batem palma si e multumit si el si eu.
Desi e cam tarziu plec prin sat. Becurile dau lumina putina. Pe stradutele inguste mai trece din cand in cand cate cineva. Plantele cataratoare dau un aer de prospetime curtilor si caselor.

Ajung in camera si privesc mult timp peste acoperisurile scaldate de lumina lunii. Liniste si umbre. Ireal de frumos. Nici cald, nici frig, o clima extrem de placuta, asemeni celei temperat continentale; ori la inaltimea aceea, in alti munti, diminetile si serile sunt reci chiar si vara. Am dormit cu geamul deschis fara sa simt racoarea noptii sau a diminetii, desi vara era pe trecute.

Celalalt Papigo e mai sus si se cheama Mikro Papigo. Ajungi la el condus de o nebunie de sosea cu serpentine ce trece prin salbaticia Parcului National Zagorohoria.
Vad o fasie alba ce pare ca taie muntele intre cele doua sate Papigo. E o poteca pavata care face legatura intre ele. Cred ca si iarna se poate merge pe ea. Soseaua se termina si incepe drumul pietruit si odata cu el Papigo Mikro. Masina ramane la intrarea in sat, langa biserica. Ma uit cu jind la plancarda cu traseele zonei. Cat pe-aci sa intind coarda...


Trebuie insa sa ma multumesc cu ce gasesc acolo. Rapid urc si cobor cele cateva stradute, dau de niste trepte, le urc si ajung la un hotel de lux cocotat deasupra satului. Panorama ce se deschide in fata ochilor e incredibila. Pretul unei camere e 80 de euro. Imbarcarea si la vale!
Doar o trecere, mereu o trecere in care abia apuci sa iei pulsul unui loc ca trebuie sa-l si schimbi!
Ce de legende pierdute prin acest tinut atat de frumos...
Las in urma muntii netulburati de nimic sa-si sprijine mai departe umbra unul pe altul.



Tags: Zagorohoria, Papigo, Mikro Papigo, Macro Papigo, Voidomatis, Vikos, Dragon Lake, Gamilla
Etichete: Drumuri, Munte, Foto