Relaxare cu ceai, televizor si lectura

Ajung in sfarsit acasa obosita si zgribulita de frig. Planuiesc sa ma bag rapid in pat dar cateva treburi care nu pot fi amanate ma impiedica. Trebaluiesc. Termin. Acum chiar pot imbratisa patul.
Imi fac un ceai si-l iau cu mine. Aburii se ridica usor din ceasca si-mi patrund in nas, ademenitori. Abia astept sa-l savurez, in pat, in timp ce privesc la televizor. Il asez frumos pe farfurioara, pe noptiera. Ma arunc in pat cu placerea cu care ma arunc vara in mare.
Telecomanda nu e la locul ei, pe noptiera. Cineva a pus-o pe televizor. Ma ridic, o recuperez. Ma asez iar in pat si deschid televizorul. De ce-oi fi lasat lumina aprinsa? Ma deranjeaza. Ma ridic si sting lumina. Ma intorc in pat, ma intind... in sfarsit! Gandesc: poate sa arda casa ca nu ma mai dau jos!
Ma asez mai bine si apuc ceasca de ceai. Arde! Dau s-o pun la loc si lovesc telecomanda care cade langa noptiera. Gandesc pozitiv: bine ca n-am rasturnat ceaiul. Ma intind spre podea, pipai, dibuiesc, apuc.
Schimb programul si intentionez sa pun telecomanda deasupra capului, pe tablia de lemn a patului. Intre tablia de lemn si perete e un spatiu. Nimereste acolo. Fir-ar! Ma ridic, mana nu-mi ajunge pana jos, - trebuie sa trag patul. Trag patul si cu putin efort reusesc sa ajung la telecomanda. O iau si de oftica sting televizorul si iau cartea de pe noptiera.
Intind mana spre veioza, apas, nu se aprinde. Ma ridic, urmaresc firul veiozei si constat ca e in priza. Atunci de ce nu se aprinde? Imi amintesc ca stecherul sau firul are o problema rezolvata prin intepenirea lui intre priza si tablia patului. A patului de care tocmai trasesem.
Gata! Pana aici! Cine are nevoie de veioza? Ma trantesc in pat si trag plapuma peste cap. S-a ales praful de marea relaxare.