Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 24
Ne aflam în cea de-a opta zi, de când ramasesem în pana în pustiu si, în timp ce ascultam povestea cu negutatorul, sorbisem si cel din urma strop al proviziei mele de apa.
- Vai! i-am spus micului print, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu înca nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de baut si as fi la rându-mi fericit de-as putea porni în liniste spre o fântâna!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu baiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum asa?
- Pentru ca avem sa murim de sete...
El nu m-a înteles; mi-a raspuns:
- E bine sa ai un prieten, chiar daca e sa mori. Eu, unul, sunt tare bucuros ca m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-si da seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodata nu-i e foame si nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însa s-a uitat la mine si mi-a raspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Si mie mi-e sete... sa cautam o fântâna...
Ma încerca o moleseala: n-are nici un rost sa cauti o fântâna, la voia întâmplarii, prin pustiul fara de sfârsit. Cu toate acestea, porniram la drum. Si-am mers astfel ore de-a rândul, tacuti, pâna când se lasa noaptea si începura sa se-aprinda stelele. Eu le zaream ca prin vis, caci din pricina setei ma cuprinsese o usoara ameteala. Cuvintele micului print îmi jucau în minte:
- Adica si tie ti-e sete? l-am întrebat.
El însa nu mi-a dat raspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi buna si pentru suflet...
Nu întelegeam ce vrea sa spuna, dar am tacut... Stiam prea bine ca nu trebuia sa-i pun întrebari.
Ostenise. Se aseza. M-am asezat si eu alaturi. Si, dupa o tacere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorita unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am raspuns: „De buna seama”, si m-am uitat, fara sa spun nimic, la undele nisipului batut de luna.
- E frumos pustiul, adauga el.
Si era adevarat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Si cu toatea astea, ceva straluceste în linistea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul print, fiindca undeva ascunde o fântâna...
Am fost uimit ca înteleg deodata tainica stralucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casa straveche si legenda spunea ca acolo s-ar afla ascunsa o comoara. Bineînteles ca nimeni nu i-a dat de urma niciodata, poate nici n-a cautat-o nimeni. Ea însa fermeca întreaga casa. Caci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taina...
- Da, i-am spus eu micului print, fie ca e vorba despre o casa, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le da frumusete ramâne nevazut.
- Ma bucur, zise el, ca esti de aceeasi parere cu vulpea mea.
Cum micul print a adormit, l-am luat în brate si am pornit din nou la drum. Eram înduiosat. Mi se parea ca port o gingasa comoara. Mi se parea chiar ca niciodata pe pamânt nu se aflase ceva mai gingas. Ma uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palida, la ochii lui închisi, îi priveam suvitele de par ce-i tremurau în vânt si ma gândeam:
„Ceea ce vad eu aici nu e decât învelisul. Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...”
Cum un surâs usor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce ma înduioseaza atât de mult la acest print adormit e credinta lui fata de o floare, e icoana unei flori ce straluceste înlauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si atunci când doarme... Si banuiam în el o gingasie si mai mare. Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice adiere e în stare sa le stinga...
Si tot mergând asa, am dat, în revarsatul zorilor, peste fântâna.

Capitolul urmator