Micul print de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul precedent

Capitolul 25
- Oamenii, zise micul print, se înfunda în trenurile lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se framânta si se sucesc de colo-colo.
Si adauga:
- Nu merita atâta osteneala...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semana deloc cu fântânile sahariene.
Fântânile sahariene sunt niste simple gropi sapate în nisip. A noastra era aidoma unei fântâni de tara. Prin partile acelea însa nu se afla nici un sat, iar mie mi se parea ca visez.
- Ciudat, îi spusei micului print, sunt toate gata pregatite: scripetele, ciutura si funia...
El râse, apuca de funie si puse scripetele în miscare. Si scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce vântul a adormit o vreme îndelungata.
- I-auzi, zise micul print, noi trezim fântâna si ea cânta...
Nu voiam ca el sa se osteneasca.
- Lasa-ma pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afara ciutura, încet, pâna-n dreptul ghizdului. Am asezat-o deasupra, cumpanind-o bine. Cântecul scripetelui îmi staruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul print, da-mi sa beau...
Iar eu atunci am înteles ce cautase!
I-am dus ciutura la gura. El închise ochii si bau. Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda bratelor mele. Era precum un dar de buna pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul noptii si duiosia zâmbetelor alcatuiau întreaga stralucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul print, cresc cinci mii de trandafiri într-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce cauta...
- Nu gasesc, i-am raspuns.
- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit într-o singura floare sau într-un strop de apa...
- De buna seama, i-am raspuns eu.
Si micul print adauga:
- Ochii însa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti!
Bausem si eu. Rasuflasem usurat. Nisipul, în revarsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, ma facea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de neliniste...
- Trebuie sa-ti tii fagaduinta, îmi spuse cu blândete micul print, care din nou se asezase lânga mine.
- Ce fagaduinta?
- Stii tu... o botnita pentru oaia mea... eu sunt raspunzator de floarea aceea!
Am scos schitele desenelor din buzunar. Micul print le zari si zise, râzând:
- Baobabii tai cam seamana cu niste verze...
- Vai!
Si eu care eram asa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamana cu niste coarne... sunt prea lungi!
Si iarasi râse.
- Esti nedrept, baietas, eu nu ma pricepeam sa desenez nimic altceva în afara de serpi boa întregi si serpi boa spintecati.
- A, da! merge si-asa, zise el, copiii stiu.
Asa ca desenai o botnita. Si, dându-i-o, simtii cum mi se frânge inima.
- Nu înteleg ce ai de gând.
El însa nu-mi raspunse. Rosti:
- Stii, când am cazut eu pe Pamânt... mâine e un an de-atunci...
Apoi, dupa o lunga tacere, adauga:
- Am cazut pe-aici, pe-aproape...
Si se îmbujora.
Si iarasi, fara sa înteleg de ce, ma încerca o amaraciune ciudata. În mine, totusi, se isca o întrebare:
- Nu din întâmplare, asadar, în dimineata când te-am cunoscut, acum o saptamâna, te plimbai asa, de unul singur, la mii de leghe de orice asezare omeneasca!
Te întorceai la locul caderii?
Micul print se îmbujora din nou.
Iar eu adaugai sovaitor:
- Poate fiindca se-mplineste anul?...
Micul print din nou se-mbujora. El niciodata nu raspundea la întrebari, dar daca te îmbujorezi înseamna „da”, nu-i asa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teama...
El însa îmi spuse:
- Acum trebuie sa lucrezi. Trebuie sa te întorci la masina ta. Eu te astept aici.
Vino înapoi mâine seara...
Mie însa nu-mi trecu nelinistea. Îmi aminteam de vulpe. Esti în pericol sa mai si plângi putin, daca te-ai lasat îmblânzit...

Capitoul urmator