Capitolul precedent
Capitolul 26
În preajma acelei fâtâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatra. A doua zi spre seara, pe când ma înapoiam de la treburile mele, l-am zarit înca de departe pe micul meu print, sezând acolo, sus, cu picioarele atârnând în gol.
Si l-am auzit vorbind:
- Cum adica, nu-ti aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici.
Fara îndoiala, i-a raspuns un glas de undeva, caci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Înca nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul print vorbi din nou:
- ... bineînteles. Ai sa vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât sa ma astepti acolo. Am sa vin la noapte.
Ma aflam la douazeci de metri departare de zid si înca nu vedeam nimic. Micul print mai spuse, dupa o tacere:
- Ai venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar multa vreme?
M-am oprit cu inima strânsa, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau sa cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înaltat spre micul print, un sarpe boa din aceia galbeni, care te rapun în treizeci de secunde. Cautându-ma prin buzunar, ca sa-mi scot revolverul, am început sa alerg, însa sarpele, la zgomotul pe care-l faceam, se lasa usor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântâna tâsnitoare care moare, si, fara sa se prea grabeasca, se furisa printre pietre, cu un fosnet marunt si metalic.
Am ajuns la zid, abia în clipa când sa-l prind în brate pe prostutul meu de print micut, care se facuse alb ca zapada.
- Ce nazbâtie mai e si asta? Acuma-mi stai de vorba si cu serpii!
I-am desfacut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apa pe la tâmple si i-am dat sa bea. Si nu ma mai încumetam sa-i pun nici o întrebare. El, privindu-ma cu ochi patrunzatori, îsi petrecu bratele pe dupa gâtul meu. Simteam cum îi bate inima, asemeni unei pasari care moare, când ai împuscat-o. Îmi vorbi:
- Ma bucur ca ai descoperit ce-i trebuia masinii tale. Vei putea sa te întorci acasa...
- De unde stii?
Voisem tocmai sa-l înstiintez ca, în ciuda tuturor asteptarilor, izbutisem sa-mi repar avionul!
Nu-mi dadu nici un raspuns la întrebare, ci adauga:
- Azi ma întorc si eu acasa...
Pe urma, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai greu...
Îmi dadeam seama ca se va întâmpla ceva cu totul neobisnuit. Îl strângeam în brate ca pe un copilas si-mi parea, cu toate astea, ca luneca în jos, ca-ntr-o genune, si nu puteam sa fac nimic ca sa-l opresc.
Avea o privire adânca, pierduta-n departari:
- Am cu mine oaia. Si lada pentru oaie. Si botnita...
Si surâse cu tristete.
Am asteptat asa, un timp îndelungat. Simteam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ti-a fost frica, puisor...
Fireste ca-i fusese frica! Dar a râs încetisor:
- Diseara o sa-mi fie si mai frica...
Din nou mi-a dat fiori de gheata simtamântul ca avea sa se întâmple ceva de neînlaturat. Si-am înteles atunci ca niciodata n-as putea sa ma împac cu gândul ca n-am sa-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântâna în pustiu.
- Puisor, mai vreau sa te aud râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde am cazut anul trecut...
- Nu-i asa, puisor, ca nu-i decât un vis urât, povestea ta cu sarpele, si cu întâlnirea, si cu steaua...
El însa n-a raspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...
- Desigur...
- La fel e si cu floarea. Daca te-ai îndragostit de-o floare, care se gaseste pe o stea, ti-e drag, noaptea, sa te uiti pe cer. Toate stele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e si cu apa. Apa din care mi-ai dat tu sa beau era asemeni unei melodii, datorita scripetelui si funiei... ti-aduci aminte... era buna...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuta, ca sa-ti arat unde se afla. E mai bine asa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Asa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Si-apoi, as vrea sa-ti fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah! puisor, puisor, îmi place când aud râsul asta!
- Chiar el va fi si darul meu... va fi asa cum e apa...
- Ce vrei sa spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii. Pentru unii, cei care calatoresc, stelele sunt calauze. Pentru altii, sunt numai niste luminite. Savantii vad în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucati de aur. Însa toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Ce vrei sa spui?
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca si când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa râda!
Si-a râs din nou.
- Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îti va fi dor sa râdem împreuna. Si vei deschide uneori fereastra, asa, numai de drag... Iar prietenii tai se vor mira, vazându-te ca râzi de câte ori te uiti pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele ma fac sa râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna ca ti-am jucat un renghi grozav...
Si-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca si când, în loc de stele, ti-as fi daruit o sumedenie de clopotei ce stiu sa râda...
Si-a râs din nou. Pe urma iarasi a devenit serios:
- La noapte... stii... sa nu mai vii.
- N-am sa ma despart de tine.
- Ti se va parea ca sufar... voi parea întrucâtva ca mor. Asa se-ntâmpla. Nu veni sa vezi, nu merita...
- N-am sa ma despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Daca-ti spun aceste lucruri... e din pricina sarpelui. Nu e bine sa te muste... Serpii sunt niste lighioane rautaciose. Niste lighioane care pot sa te muste numai din placere...
- N-am sa ma despart de tine.
Însa ceva îl linisti:
- E drept, ca, pentru a doua muscatura, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am vazut când a plecat. A fugit pe nesimtite. Când am izbutit sa-i dau de urma, mergea întins, cu pas grabit. Nu mi-a spus decât:
- A! esti aici...
Si m-a luat de mâna. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rau ai facut. Te va îndurera. Îti va parea ca am murit, dar nu va fi adevarat...
Eu nu spuneam nimic.
- Întelegi. E prea departe. Nu pot ca car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însa ca un învelis vechi si parasit. Un învelis vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totusi, se mai osteni sa-mi spuna:
- Stii, va fi placut. Si eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi niste fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da sa beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopotei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
Si a tacut si el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasa-ma sa fac un pas numai eu singur!
Si s-a asezat, deoarece i se facuse frica.
A mai rostit:
- Stii... floarea mea... eu sunt raspunzator de ea. Si e atât de plapânda! Si e atât de nestiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toata, ca sa se apere de lume...
M-am asezat si eu, caci nu ma mai tineau picioarele.
A zis:
- Iata... asta-i tot...
A mai sovait putin, apoi s-a ridicat. A facut un pas. Eu n-am putut sa ma clintesc din loc. Pe urma, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbena pe lânga glezna lui. A ramas o clipa nemiscat. N-a tipat. S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac. Si nici un zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac.
Ultimul capitol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Hai, curaj!