Capitolul precedent
Capitolul 11
Pe cea de-a doua planeta traia un vanitos.
- Aha! Aha! Iata ca vine un admirator! striga de departe vanitosul, de îndata ce-l zari pe micul print. Caci, pentru vanitosi, oamenii ceilalti nu sunt decât niste admiratori.
- Buna ziua, zise micul print. Nostima palarie mai aveti!
- Pentru salut, raspunse vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece nimeni niciodata.
- Da? facu micul print, care nu întelegea.
- Loveste-ti palmele una de alta, îl sfatui atunci vanitosul.
Micul print îsi lovi palmele vanitosul saluta cu modestie, ridicându-si palaria.
„E mai cu haz aici decât la rege”, îsi zise micul print. Si iarasi începu sa-si loveasca palmele una de alta... Vanitosul începu si el sa salute, ridicându-si palaria.
Dupa ce trecura astfel cinci minute, pe micul print îl obosi monotonia jocului.
- Si, pentru ca palaria sa cada jos, întreba el, ce-ar fi de facut?
Vanitosul însa nu-l auzi. Vanitosii nu aud niciodata decât laudele.
- Ma admiri într-adevar atât de mult? îl întreba el pe micul print.
- Ce înseamna „a admira”?
- A admira înseamna a recunoaste ca eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbracat, cel mai bogat si cel mai inteligent de pe planeta.
- Dar tu esti singur pe planeta ta!
- Fa-mi aceasta placere. Admira-ma totusi!
- Te admir, zise micul print ridicând usor din umeri, dar la ce-ti poate folosi lucrul acesta? Si micul print pleca.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt tare ciudati”, îsi spuse el cu nevinovatie, continuându-si calatoria.
Capitolul 12
Pe planeta urmatoare traia un betiv. Vizita fu aici foarte scurta, însa ea îl cufunda pe micul print într-o adânca amaraciune.
- Ce faci acolo? îi spuse betivului, pe care îl gasi sezând tacut în fata unei gramezi de sticle goale si a unei gramezi de sticle pline.
- Beau, raspunse betivul cu un aer jalnic.
- Si de ce bei? îl întreba micul print.
- Ca sa uit, raspunse betivul.
- Ce sa uiti? îl cerceta micul print, caruia i se si facuse mila de el.
- Ca sa uit ca mi-e rusine, marturisi betivul, lasându-si capul în jos.
- Si de ce sa-ti fie rusine? întreba micul print, dorind sa-i vina în ajutor.
- Rusine ca beau, încheie betivul, care se fereca pentru totdeauna în tacerea lui.
Si micul print pleca, naucit.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt foarte ciudati”, îsi spuse el, continuându-si calatoria.
Capitolul 13
Cea de-a patra planeta era locuita de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-si înalta capul când sosi micul print.
- Buna ziua, spuse micul print. Vi s-a stins tigara.
- Trei cu doi fac cinci. Cinci si cu sapte, doisprezece. Doisprezece si cu trei, cincisprezece. Buna ziua. Cincisprezece si cu sapte, douazeci si doi. Douazeci si doi si cu sase, douazeci si opt. N-am timp s-o aprind. Douazeci si sase si cu cinci, treizeci si unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane... nu mai stiu... Am atâta treaba! Eu sunt un om serios, nu ma tin de baliverne! Doi si cu cinci, sapte...
- Cinci sute de milioane de ce? starui micul print, care în viata lui nu renuntase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
Businessmanul îsi înalta capul:
- În cincizeci si patru de ani, de când traiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decat în trei rânduri. Prima oara, acum douazeci si doi de ani, când a picat, Dumnezeu stie de unde, un carabus. Facea un zgomot îngrozitor. Si am gresit de patru ori la o adunare. A doua oara, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac miscare. Nu am timp de hoinareala. Sunt un om serios! A treia oara... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...
- Milioane de ce?
Businessmanul întelese ca nu era nici o speranta sa fie lasat în pace:
- Milioane de lucruri din celea marunte, care se vad câteodata pe cer.
- Muste?
- Ba nu, marunte si care stralucesc.
- Albine?
- Ba nu. Marunte, aurii si care-i fac pe alde pierde-vara sa viseze. Eu însa sunt un om serios! Nu mai am timp sa ma pierd în visari.
- Aha! Stele?
- Chiar asa. Stele.
- Si ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Si ce faci cu stelele astea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stapânesc.
- Esti stapânul stelelor?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care...
- Regii nu stapânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.
- Si la ce-ti foloseste daca esti stapânul stelelor?
- Îmi foloseste ca sa fiu bogat. Ca sa cumpar alte stele, când cineva le descopera.
„Asta, îsi zise micul print, gândeste cam ca betivanul de-adineauri.” Îi mai puse totusi câteva întrebari:
- Cum poate cineva sa stapâneasca stelele?
- Ale cui stele? raspunse morocanos businessmanul.
- Nu stiu. Ale nimanui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gandit primul la lucrul asta.
- Si e de ajuns?
- Bineînteles. Când gasesti un diamant, care nu-i al nimanui, e al tau. Când gasesti o insula, care nu-i a nimanui, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Asa ca eu sunt stapânul stelelor, pentru ca nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodata sa le stapâneasca.
- Asta asa e, zise micul print. Si ce faci cu ele?
- Le administrez. Le socotesc si iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc usor. Eu sunt însa un om serios!
Micul print nu se multumi cu atât.
- Eu, daca am un fular, pot sa-l pun la gât si sa-l iau cu mine. Daca am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu însa nu poti sa culegi stelele!
- Nu, dar pot sa le depun la banca.
- Cum adica?
- Adica scriu pe o bucata de hârtie câte stele am. Si pe urma, hârtia asta o încui într-un sertar.
- Si asta-i tot?
- E de-ajuns!
„Are haz, se gândi micul print. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”
Cu privire la lucrurile serioase, micul print avea parerile lui, foarte deosebite de parerile oamenilor mari.
- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curat în fiecare saptamâna. Caci îl curat si pe cel stins. Nu se stie niciodata. Vulcanii trag folos, dupa cum trage folos si floarea mea din faptul ca eu sunt stapânul lor. Tu însa nu le esti de folos stelelor...
Businessmanul deschise gura, dar nu gasi nici un raspuns, iar micul print pleca.
„Oamenii mari, de buna seama, sunt nemaipomenit de ciudati”, îsi spuse el cu nevinovatie, continuându-si calatoria.
Capitolul urmator
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Hai, curaj!