Micul print - de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul 8
Aveam, în scurta vreme, sa cunosc aceasta floare mai în amanunt. Pe planeta micului print crescusera dintotdeauna flori ca toate florile, împodobite doar cu câte o singura cununa de petale, si care se multumeau cu foarte putin loc, si care nu suparau pe nimeni. Rasareau de dimineata, printre ierburi, si pe urma, seara, se stingeau. Aceasta însa încoltise într-o buna zi dintr-o samânta adusa de nu se stie unde, iar micul print luase foarte îndeaproape seama la cresterea mladitei celei noi, care nu se asemuia prin nimic cu celelalte mladite. Se putea sa fie un nou soi de baobab! Tulpinita însa, la putina vreme, se opri din crestere si prinse a fauri o floare. Micul print, vazând bobocul urias ce se împlinea sub ochii lui, simtea ca trebuie sa se iveasca dinlauntru o minune de faptura; însa floarea, dornica a fi cât mai frumoasa, nu mai ispravea, la adapostul încaperii sale verzi, cu pregatirile. Îsi alegea culorile cu grija. Se îmbraca pe îndelete, potrivindu-si petalele una câte una. Nu voia sa se înfatiseze mototolita, ca macii. Nu voia sa se arate decât în deplina stralucire a frumusetii sale. Ei, bine, da! era foarte cocheta! Gateala ei cea tainica tinuse astfel zile si zile de-a rândul. Si iata ca într-o buna dimineata, chiar la rasaritul soarelui, se ivi si dumneaei. Si tocmai ea, care atât de migalos trudise, casca si zise:
- Vai! Abia m-am trezit... Te rog sa ma ierti... N-am apucat nici sa ma pieptan...
Micul print atunci nu-si mai putu stapâni admiratia:
- Cât esti de frumoasa!
- Nu-i asa? îi raspunse cu gingasie floarea. Si m-am nascut o data cu soarele...
Micul print descoperi ca floarea aceasta nu prea stia ce-i modestia, însa era atât de tulburatoare!
- Mi se pare ca e ora micului dejun - adaugase ea numaidecât - de-ai avea bunatatea sa te gândesti si la mine...
Si micul print, fâstâcit, ducându-se în cautarea unei stropitori cu apa proaspata, ospatase floarea.
Astfel ajunsese ea sa-l chinuiasca, în curând, cu vanitatea ei nitel banuitoare.
Asa, de pilda, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini ai sai, îi spusese micului print:
- N-au decât sa pofteasca tigrii cu ghearele lor!
- Pe planeta mea nu se afla tigri - o corectase micul print - si-apoi, tigrii nu manânca iarba.
- Eu nu sunt o iarba - raspunsese cu gingasie floarea.
- Te rog sa ma ierti...
- Nu mi-e deloc frica de tigri, dar mi-e groaza de curent. N-ai avea cumva un paravan?
„Groaza de curent... nici o pricopseala pentru o planta - îsi zise micul print. Floarea asta e tare sucita...”
- Sa ma acoperi, seara, cu un clopot de sticla. E foarte frig aici la dumneata. Esti rau asezat. Acolo, de unde vin eu...
Aici însa se oprise. Ea venise din samânta. Nu avea de unde sa stie cum e pe alte tarâmuri.
Rusinata ca se daduse de gol cu o minciuna urzita atât de stângaci, tusise de câteva ori, ca sa arunce vina asupra micului print:
- Si paravanul...?
- M-as fi dus sa-l caut, dar vorbeai cu mine!
Si-atunci floarea îsi întetise tusea pentru ca el sa se simta totusi cuprins de remuscari. Astfel micul print, în ciuda bunavointei si a iubirii sale, îsi pierduse curând încrederea în ea. Pusese pret pe niste vorbe fara însemnatate si ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia sa-mi pun mintea cu ea - mi-a marturisit el într-o zi. Nu trebuie sa-ti pui niciodata mintea cu florile. Trebuie doar sa le privesti si sa le mirosi. Floarea mea înmiresma planeta, însa eu n-am stiut sa ma bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necajit atât de mult, ar fi trebuit sa ma înduioseze...
Mi-a mai marturisit:
- N-am fost în stare sa pricep nimic! Trebuia sa o judec dupa fapte, nu dupa vorbe. Mireasma ei ma îmbata si ma însenina. N-ar fi trebuit sa fug de acasa niciodata! Trebuia ca dincolo de bietele ei sireticluri, sa-i ghicesc duiosia. Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca sa stiu cum s-o iubesc.

Capitolul precedent
Capitolul urmator