In acest an, pe la sfarsitul lui martie, cand natura se caznea sa inverzeasca, am urcat colina pe care e raspandit fara nicio noima un cimitir saracacios, ratacind printre morminte si citind la rand nume de pe cruci. Bunica mea necunoscuta, moarta de tanara, fusese ingropata acolo unde nu mai exista nimeni din familie sau vreun cunoscut, de foarte mult timp. A fost o nebunie de-a mea sa sper ca printre crucile vechi, mancate de timp, as putea-o gasi pe cea cu numele bunicii necunoscute. Pe cele mai multe nu se mai descifreaza nimic, cruci ale nimanui, ca niste oameni fara chip.Era usor innorat, batea un vant sec si rece si cautarea parea zadarnica. Cruci multe intr-un cimitir fara sfarsit, care se va intinde atat cat va fi nevoie. E loc destul pe coasta. M-am oprit din cautat si mi-am aruncat aruncat ochii in departare, dincolo de gardul ce imprejmuia, pe alocuri, unde nu era rupt, cimitirul. Ma intriga prezenta ochiurilor de apa din loc in loc, si, inca ceva, inexplicabil. Nu mi s-a mai intamplat ca un asemenea peisaj sa-mi retina atentia. Am uitat unde sunt si ce caut si am inceput sa fotografiez cu sete pamantul care adunase, si el, lacrimi in ochi. Nu stiu cum s-a facut, ca, in final, am simtit o usurare si am gasit ca locul are un soi de frumusete, precara, cum nu mai intalnisem. Si atunci am stiut ca am gasit ce cautam. Privelistea aceea era darul bunicii necunoscute.
Etichete: alte texte, foto
