31 ianuarie 2011
26 ianuarie 2011
Sinceritate
Tam-nisam, pe neasteptate sau pe nepusa masa mi-am dat seama ca tin la tine.
Nu stiu daca este afectiune sau defectiune.
Nu stiu daca este afectiune sau defectiune.
25 ianuarie 2011
De-atata alb...
... vreau si mai mult.
Niciodata nu-mi ajunge zapada din oras. Iubesc fiecare anotimp si nu-mi scapa nimic din frumusetea lui specifica. Totusi, de-ar fi sa aleg, as alege sa fie iarna. Mi-e mai curat. Dar sa fie iarna cu soare si zapada multa, (greu si una si alta).
Cand dorm, nu prea visez. Intr-o vreme visam. Dimineata nu-mi aminteam visele dar au existat trei vise pe care nu numai ca mi le-am amintit dar stiu ca nu o sa le uit niciodata, asa ceva nu se uita pentru ca m-am trezit inundata de o fericire de nedescris, ceva napamantean.
Doua dintre visele pe care nu le voi uita niciodata sunt cu zapada.
Primul vis mi-a fost daruit cu multi ani in urma. Il vizualizez si acum de parca abia l-am avut.
Ningea. Niste fulgi albi si mari cadeau peste o mare albastra-turcoaz, cum sunt, in unele locuri, apele Marii Egee. Pe atunci nu fusesem in Grecia, nici nu stiam ca exista astfel de ape.
Am incercat de mai multe ori sa pictez peisajul din vis dar a fost imposibil, marea se lasa pictata, fulgii nu. Eu nu eram in vis, era numai acest peisaj in doua culori, absolut incantator. Chiar si acum reusesc sa vizualizez imaginea aceea perfecta cu fulgii imensi si diafani plutind usor si aterizand pe marea turcoaz. Alb si albastru, doar doua culori. Nu-mi explic starea de fericire in care m-a aruncat visul acela, nici nu vreau, imi ajunge ea.
Al doilea vis l-am avut acum cativa ani pe vremea cand aveam un serviciu extenuant care nu mai lasa loc la mai nimic in viata mea. Nu apucam nici sa dorm cat ar trebui. Intr-o dimineata m-am trezit extrem de relaxata ca dupa o noapte intreaga de somn. Minunea o facuse visul.
Era asa: o intindere alba si pufoasa de zapada, ca niste valuri miscatoare care incremenisera sub forma de movile mari si mici. Dupa movilite se iveau din cand in cand pitici cu scufite rosii, un rosu aprins. Se ascundeau dar li se mai vedea putin din scufia rosie. Din cand in cand ieseau de dupa movilite si sareau prin zapada apoi o zbugheau la loc. Era atata viata in imaginea aceea cu mult alb imaculat si cu pitici care se joaca...
Niciodata nu-mi ajunge zapada din oras. Iubesc fiecare anotimp si nu-mi scapa nimic din frumusetea lui specifica. Totusi, de-ar fi sa aleg, as alege sa fie iarna. Mi-e mai curat. Dar sa fie iarna cu soare si zapada multa, (greu si una si alta).
Cand dorm, nu prea visez. Intr-o vreme visam. Dimineata nu-mi aminteam visele dar au existat trei vise pe care nu numai ca mi le-am amintit dar stiu ca nu o sa le uit niciodata, asa ceva nu se uita pentru ca m-am trezit inundata de o fericire de nedescris, ceva napamantean.
Doua dintre visele pe care nu le voi uita niciodata sunt cu zapada.
Primul vis mi-a fost daruit cu multi ani in urma. Il vizualizez si acum de parca abia l-am avut.
Ningea. Niste fulgi albi si mari cadeau peste o mare albastra-turcoaz, cum sunt, in unele locuri, apele Marii Egee. Pe atunci nu fusesem in Grecia, nici nu stiam ca exista astfel de ape.
Am incercat de mai multe ori sa pictez peisajul din vis dar a fost imposibil, marea se lasa pictata, fulgii nu. Eu nu eram in vis, era numai acest peisaj in doua culori, absolut incantator. Chiar si acum reusesc sa vizualizez imaginea aceea perfecta cu fulgii imensi si diafani plutind usor si aterizand pe marea turcoaz. Alb si albastru, doar doua culori. Nu-mi explic starea de fericire in care m-a aruncat visul acela, nici nu vreau, imi ajunge ea.
Al doilea vis l-am avut acum cativa ani pe vremea cand aveam un serviciu extenuant care nu mai lasa loc la mai nimic in viata mea. Nu apucam nici sa dorm cat ar trebui. Intr-o dimineata m-am trezit extrem de relaxata ca dupa o noapte intreaga de somn. Minunea o facuse visul.
Era asa: o intindere alba si pufoasa de zapada, ca niste valuri miscatoare care incremenisera sub forma de movile mari si mici. Dupa movilite se iveau din cand in cand pitici cu scufite rosii, un rosu aprins. Se ascundeau dar li se mai vedea putin din scufia rosie. Din cand in cand ieseau de dupa movilite si sareau prin zapada apoi o zbugheau la loc. Era atata viata in imaginea aceea cu mult alb imaculat si cu pitici care se joaca...
24 ianuarie 2011
O capitala verde pentru si mai mult verde
Te imbie sa-l urci. O sa vrei sa o faci mai intai cu gandul, apoi cu pasul, fiindca el, gandul, ajuns sus, iti da energie si iti umple fiinta de neastamparul plecarii.
Pleci, urci si ajungi sus, la poalele cetatii Devei. E locul potrivit ca sa arunci o privire care pe masura ce inghite devine mai lacoma. Orasul ti se asterne le picioare imbracat in verde, asteptand premiu cu cununita.
Cineva s-a gandit sa aleaga o capitala verde. La competitie au participat 10 orase - e un inceput. Data viitoare vor fi mai multe si mai verzi.
Pentru "Capitala Verde a Romaniei" se va acorda, in afara concursului, un premiu special al blogosferei care va fi castigat de orasul care va aduna cele mai multe voturi.
Eu votez Deva.
Daca ati trecut prin Deva si ati fost impresionati in mod placut, votati Deva - Capitala Verde a Romaniei.
Daca n-ati trecut prin Deva, credeti-ma, Deva merita premiu si o sa spun un singur motiv: daca-l va primi va fi o onoare pe care va sti s-o transforme in si mai mult verde.
Poti vota si tu daca ai un blog.
Cum se desfasoara votul:
1. Publica un post in care sa spui ce oras din cele 10 merita premiul special si motiveaza pe scurt alegerea;
2. Trimite un link pe adresa contact@umbrelaverde.ro pana pe 31 ianuarie.
(Aceasta adresa e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina).
3. "Umbrela verde" va publica link-ul spre blogul tau in dreptul orasului pe care l-ai votat.
Orasul care aduna cele mai multe posturi (deci voturi) va fi desemnat castigator si va primi premiul special al blogosferei.
Pentru a vizualiza orasele inscrise in concurs da click aici.
Daca n-ai blog, convinge-ti prietenii care au blog sa participe la vot, au numai de castigat.
21 ianuarie 2011
Ce-i zborul
Deunazi, pornind de la un articol pe un blog elevat, am definit zborul, in felul meu.
Zborul -
un copil cu tata necunoscut
si o mama celebra: Propulsia.
Ei?
Zborul -
un copil cu tata necunoscut
si o mama celebra: Propulsia.
Ei?
19 ianuarie 2011
O idee de vacanta
Un restaurant situat intr-o cetate. O cetate situata deasupra marii. O mare situata in Muntenegru, o tara inca accesibila celor cu bugete de vacanta mici. Trebuie neaparat sa va povestesc si sa va arat poze... poate va dau o idee pentru vacanta urmatoare.
18 ianuarie 2011
PAveste fara sfarsit . Capitolul 14 - Noapte de nepatruns
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
- Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele...
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.
UPDATE 19.01. PAvestea care s-a strans pana acum arata astfel:
Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.
Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?
Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”
Realism amar (de Laura Driha)
“Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!”
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”
Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.
Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
- Cum crezi că ? înghiți în sec
O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.
Cat si-ar fi dorit... (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.
Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.
Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă...
Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
“Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, “trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”
Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentua temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.
Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick - în realitate scutierul lui Sir Edward - acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!
Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
- Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele...
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.
PAvestea va continua. Urmatorul "contribuabil" este Victor
- Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele...
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.
UPDATE 19.01. PAvestea care s-a strans pana acum arata astfel:
Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.
Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?
Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”
Realism amar (de Laura Driha)
“Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!”
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”
Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.
Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
- Cum crezi că ? înghiți în sec
O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.
Cat si-ar fi dorit... (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.
Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.
Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă...
Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
“Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, “trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”
Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentua temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.
Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick - în realitate scutierul lui Sir Edward - acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!
Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
- Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele...
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.
PAvestea va continua. Urmatorul "contribuabil" este Victor
Un titlu de blog bun la toate
Azi am realizat ca numele blogului meu - ma gandesc ca are nume si nu denumire - merge adaugat la toate titlurile blogurilor pe care le vizitez. Conteaza doar locul potrivit, inainte sau dupa titlul lor, si, eventual, sa adaug un semn de punctuatie.
Ia sa vedem ce iese:
zbateri secunde
injineruroman - zbateri; ("injinerii", mai ales romani, au zbaterile lor, nu?)
metemorfoze, zbateri
sau invers: zbateri, metemorfoze
13 angi , zbateri
zbateri, incertitudini...
mon- zbateri
zbateri, comunicare, propaganda & altele
Calin Hera. PA-uri si mirari-zbateri
Ziarul de la 5 zbateri (tare, nu?... fix 5 zbateri!)
Si cum exceptia confirma regula, uite si un titlu de blog la care "zbateri" nu merge adaugat:
Noaptebunacopii's blog... desi, daca accept genitivul englezesc in titlu unui blog romanesc mai c-ar merge.
Ma gandesc sa fac o licitatie, cine da mai mult ii vand titlul (tin la blog nu la titlu, de altfel nu mi-a placut niciodata foarte mult, l-am ales de incapator ce era).
So, pretul de inceput este 5000 EUR - o nimica toata pentru un blogger care se respecta.
Atentie, nu am incadrat postarea de fata la categoria "Umor".
Ia sa vedem ce iese:
zbateri secunde
injineruroman - zbateri; ("injinerii", mai ales romani, au zbaterile lor, nu?)
metemorfoze, zbateri
sau invers: zbateri, metemorfoze
13 angi , zbateri
zbateri, incertitudini...
mon- zbateri
zbateri, comunicare, propaganda & altele
Calin Hera. PA-uri si mirari-zbateri
Ziarul de la 5 zbateri (tare, nu?... fix 5 zbateri!)
Si cum exceptia confirma regula, uite si un titlu de blog la care "zbateri" nu merge adaugat:
Noaptebunacopii's blog... desi, daca accept genitivul englezesc in titlu unui blog romanesc mai c-ar merge.
Ma gandesc sa fac o licitatie, cine da mai mult ii vand titlul (tin la blog nu la titlu, de altfel nu mi-a placut niciodata foarte mult, l-am ales de incapator ce era).
So, pretul de inceput este 5000 EUR - o nimica toata pentru un blogger care se respecta.
Atentie, nu am incadrat postarea de fata la categoria "Umor".
16 ianuarie 2011
Miros de paine
Dupa cum ma laudam, azi dimineata am facut paine in casa, paine cu faina neagra pe care am luat-o de la supermarket crezand ca e faina integrala, ceea ce nu e, ar fi fost mai scumpa, ori, pe aceasta am dat doar 2,70 lei/kg.
De ce nu s-or face parfumuri cu miros de paine proaspata?
De ce nu s-or face parfumuri cu miros de paine proaspata?
Mélanie
Mi-ai spus ca m-ai scris pentru ca si tu esti o admiratoare Antoine de Saint-Exupery, tu ii spui Tonio, eu Antoine, tu ii cunosti opera bine, pe de-a-ntregul, eu il cunosc pe Micul Print dintotdeauna - ca si Antoine.
Azi e o zi mai deosebita, Mel. Dimineata a fost intunecata dar acum e soare. La noi e soare, sper sa fie si la voi, acolo. Cand a iesit soarele, au cantat pasarelele, ca in diminetile de primavara.
Eu am pus la dospit o pita, nu stiu ce mi-a venit sa fac paine, n-am mai facut de ani de zile. Pana creste aluatul o sa ma joc cu numele tau.
Uite: pe "n" il transform in "m"... Mel-amie, suna frumos.
As adauga ceva ca sa sune mai mult.
Pentru ca suntem in Capricorn... Mel-amie-caprie.
M-as mai lega putin de Mel, l-as face pronume posesiv romanesc, ce poate sa se intample?
O sa schimb "e"-ul in "a".
Dar ce fac cu "l"? Ma incurca, sa-l fac sa dispara? As putea, dar as avea remuscari. Lasam asa, Mel-amie-caprie. Da, sunt aproape multumita.
Undeva, sus, acolo unde i-a placut tare mult si cand era pe Pamant, Antoine surade multumit.
La multi ani, Mel!
Azi e o zi mai deosebita, Mel. Dimineata a fost intunecata dar acum e soare. La noi e soare, sper sa fie si la voi, acolo. Cand a iesit soarele, au cantat pasarelele, ca in diminetile de primavara.
Eu am pus la dospit o pita, nu stiu ce mi-a venit sa fac paine, n-am mai facut de ani de zile. Pana creste aluatul o sa ma joc cu numele tau.
Uite: pe "n" il transform in "m"... Mel-amie, suna frumos.
As adauga ceva ca sa sune mai mult.
Pentru ca suntem in Capricorn... Mel-amie-caprie.
M-as mai lega putin de Mel, l-as face pronume posesiv romanesc, ce poate sa se intample?
O sa schimb "e"-ul in "a".
Dar ce fac cu "l"? Ma incurca, sa-l fac sa dispara? As putea, dar as avea remuscari. Lasam asa, Mel-amie-caprie. Da, sunt aproape multumita.
Undeva, sus, acolo unde i-a placut tare mult si cand era pe Pamant, Antoine surade multumit.
La multi ani, Mel!
14 ianuarie 2011
Virtutea virtuala
Trebuie sa arat ca, in sfarsit, ma simt in largul meu pe blogul meu. Am ramas cu vizitatorii care vin aici pentru ca le place, pentru ca sunt curiosi sau pur si simplu ca au timp de pierdut. Unii comenteaza, altii nu, dupa cum le dicteaza simtirea. Am scapat de categoria "te vizitez ca sa ma vizitezi, eventual sa-mi cumperi produsul, te comentez ca sa ma comentezi, eventual pozitiv, cat mai pozitiv".
E momentul sa spun ca atunci cand am lasat un comentariu pe un blog am facut-o pentru ca am simtit nevoia, niciodata premeditat, ca sa ma vand. In caz ca am vrut ca acel blogger sa vina si el la mine pe blog i-am spus-o de-a dreptul, i-am pus un link si l-am chemat, apoi l-am lasat in pace, sa aleaga, mai vine sau nu, treaba lui.
Astazi decernez medalii. Decernez medalia si titlul "Virtutea virtuala" (am inventat-o azi, maine o voi inregistra la OSIM), tuturor vizitatorilor dezinteresati, chiar si celor pe care nu-i intereseaza catusi de putin continutul blogului meu. Ii prefer de departe pe acestia celor care mi-au lasat comentarii de circumstanta, complezenta si alte cauze concubine sau conbobine (a nu se cauta cuvantul in dictionar, nu exista).
In virtual nu putem fi altceva decat in viata reala, eu nu pot. In viata reala stabilesc contacte cu usurinta si ma bucur de simpatie pana ce imi casuneaza sa arunc oarece verde in fata, cel putin o ironie, ceva, sau fac o ciudatenie care propriu-zis nu e o ciudatenie doar ca asa li se pare lor, simpatizantilor, care se grabesc sa ma descalifice si ma arunce in dizgratie, desi eu cred ca numai si numai fiindca n-am avut parte de mediul potrivit.
Ceva imi spune ca in virtual "ciudatii" nu sunt aruncati in dizgratie. Vediamo.
E momentul sa spun ca atunci cand am lasat un comentariu pe un blog am facut-o pentru ca am simtit nevoia, niciodata premeditat, ca sa ma vand. In caz ca am vrut ca acel blogger sa vina si el la mine pe blog i-am spus-o de-a dreptul, i-am pus un link si l-am chemat, apoi l-am lasat in pace, sa aleaga, mai vine sau nu, treaba lui.
Astazi decernez medalii. Decernez medalia si titlul "Virtutea virtuala" (am inventat-o azi, maine o voi inregistra la OSIM), tuturor vizitatorilor dezinteresati, chiar si celor pe care nu-i intereseaza catusi de putin continutul blogului meu. Ii prefer de departe pe acestia celor care mi-au lasat comentarii de circumstanta, complezenta si alte cauze concubine sau conbobine (a nu se cauta cuvantul in dictionar, nu exista).
In virtual nu putem fi altceva decat in viata reala, eu nu pot. In viata reala stabilesc contacte cu usurinta si ma bucur de simpatie pana ce imi casuneaza sa arunc oarece verde in fata, cel putin o ironie, ceva, sau fac o ciudatenie care propriu-zis nu e o ciudatenie doar ca asa li se pare lor, simpatizantilor, care se grabesc sa ma descalifice si ma arunce in dizgratie, desi eu cred ca numai si numai fiindca n-am avut parte de mediul potrivit.
Ceva imi spune ca in virtual "ciudatii" nu sunt aruncati in dizgratie. Vediamo.
13 ianuarie 2011
Ideile sunt in carti
Cred ca omenirea mai are de inventat multe lucruri. De cele mai multe ori descoperirile se fac din intamplare si cum numarul intamplarilor e practic nelimitat, numarul inventiilor e la fel.
In ce priveste ideile despre lume si viata, cred ca s-a spus (scris) tot, si nu de azi, de ieri. Ar trebui sa nu se mai scrie nimic, doar sa se citeasca tot ce s-a scris, carti, indeobste. Ideile pot fi dezvoltate de fiecare dintre cei la care ajung, daca ajung.
Dupa o pauza considerabila de lectura mi-a cazut in mana "Jurnalul fericirii" de Nicu-Aureliu Steinhardt, care a trait din 1980 pana s-a stins din viata la manastirea Rohia unde a ajuns prima oara in 1973 datorita lui Constantin Noica. Sper sa duc la capat lectura unei carti scrisa de un om cu o biografie impresionanta - daca exista cineva interesat de ea sa lase un mesaj si voi transpune aici reperele importante.
Cartea nu prea e de nasul meu, de fapt corect e sa zic invers, nasul meu nu e de aceasta carte, dar voi incera sa inteleg cat mai multe lucruri din ea sperand ca data viitoare cand voi deschide o astfel de carte sa o fac cu mai multa siguranta.
In ce priveste ideile despre lume si viata, cred ca s-a spus (scris) tot, si nu de azi, de ieri. Ar trebui sa nu se mai scrie nimic, doar sa se citeasca tot ce s-a scris, carti, indeobste. Ideile pot fi dezvoltate de fiecare dintre cei la care ajung, daca ajung.
Dupa o pauza considerabila de lectura mi-a cazut in mana "Jurnalul fericirii" de Nicu-Aureliu Steinhardt, care a trait din 1980 pana s-a stins din viata la manastirea Rohia unde a ajuns prima oara in 1973 datorita lui Constantin Noica. Sper sa duc la capat lectura unei carti scrisa de un om cu o biografie impresionanta - daca exista cineva interesat de ea sa lase un mesaj si voi transpune aici reperele importante.
Cartea nu prea e de nasul meu, de fapt corect e sa zic invers, nasul meu nu e de aceasta carte, dar voi incera sa inteleg cat mai multe lucruri din ea sperand ca data viitoare cand voi deschide o astfel de carte sa o fac cu mai multa siguranta.
10 ianuarie 2011
Mananci, calule, ovaz?
Calului ii place ovazul si nu mazarea.
Daca saracul cal papa zi de zi mazare, intr-o zi cand e intrebat "mananci calule ovaz?", el da din cap ca nu si mai ia o gura de mazare.
De cand n-am mai dansat!...
Daca saracul cal papa zi de zi mazare, intr-o zi cand e intrebat "mananci calule ovaz?", el da din cap ca nu si mai ia o gura de mazare.
De cand n-am mai dansat!...
7 ianuarie 2011
Taina piciorusului dezvelit
Ochii i se invarteau conturand cercul de lumina al plafonierei. Se lungise de-a curmezisul patului, cu capul pe partea ei de pat si cu picioarele pe partea lui. Picioare sau picioruse? El o facea sa creada ca are picioruse, ca in copilarie. Isi amintea cum o acoperea tatal ei, pana sub gat, crezand ca doarme. Nu dormea, cel putin nu atunci, poate ceva mai incolo, dupa ce caldura gestului i se raspandea placut in toata fiinta.
De regula el ajungea in pat inaintea ei. Prima data cand s-a intamplat invers a gasit-o cu ochii inchisi, ia te uita, a si adormit, si-a zis. Sau nu? Prea pufaia demonstrativ. In clipa urmatoare avea sa afle taina piciorusului. Dezvelit pana la glezna, ca si cand nu mai incapuse sub plapuma, astepta sa fie acoperit. Se prea poate ca avea un magnetism anume, piciorusul dezvelit, caci barbatul il observa si simti nevoia sa-l acopere. Nu apuca sa termine ca de sub plapuma isi facu aparitia celalalt piciorus. Voia si el sa fie acoperit. Si dupa acoperire iesea din nou, ca din intamplare.
Rebelul dezvelit a fost luat in serios si acoperit ani in sir, ca prima oara, cand Pufaila se prefacea ca doarme si invelitorul se prefacea ca il crede si ca nu cunoaste taina piciorusului dezvelit.
De regula el ajungea in pat inaintea ei. Prima data cand s-a intamplat invers a gasit-o cu ochii inchisi, ia te uita, a si adormit, si-a zis. Sau nu? Prea pufaia demonstrativ. In clipa urmatoare avea sa afle taina piciorusului. Dezvelit pana la glezna, ca si cand nu mai incapuse sub plapuma, astepta sa fie acoperit. Se prea poate ca avea un magnetism anume, piciorusul dezvelit, caci barbatul il observa si simti nevoia sa-l acopere. Nu apuca sa termine ca de sub plapuma isi facu aparitia celalalt piciorus. Voia si el sa fie acoperit. Si dupa acoperire iesea din nou, ca din intamplare.
Rebelul dezvelit a fost luat in serios si acoperit ani in sir, ca prima oara, cand Pufaila se prefacea ca doarme si invelitorul se prefacea ca il crede si ca nu cunoaste taina piciorusului dezvelit.
6 ianuarie 2011
Oamenii sobolani
N-am putut suferi niciodata genul de oameni care par a se fi nascut cu ochelarii pe nas si creionul chimic la ureche. Si mi-a fost de-a dreptul scarba de specia care isi umezeste degetul pe limba cand numara bani, cand da pagina la chitantiere, cand cauta recipise, fise, si alte groznicarii la dosar.
Odata cu extinderea importantei computerului in viata noastra a aparut o alta specie: cocosatul lipit de calculator. Acolo mananca, acolo doarme. In caz ca nu-l vezi la post cu siguranta l-a absorbit monitorul.
Odata cu extinderea importantei computerului in viata noastra a aparut o alta specie: cocosatul lipit de calculator. Acolo mananca, acolo doarme. In caz ca nu-l vezi la post cu siguranta l-a absorbit monitorul.
5 ianuarie 2011
Blog inorog
Statul ghemotoc
Este pentru joc
Statul pe-un picior
E pentru motor,
Motor intr-un timp
Urcat pe Olimp
La zei plictisiti
Pe nori tavaliti.
Statul pe un gand
Vine acum la rand
Gand pentru gandit
Viata de trait.
Ma trage-napoi
Petecul de blog
De blog inorog
Unde sunteti voi.
Dragii printului ponei, alesii mei,
sa aveti un an cat mai bun, sa indrazniti, sa reusiti.
Sa fiti sanatosi si voiosi, sa iubiti si sa va iubiti.
30 decembrie 2010
27 decembrie 2010
23 decembrie 2010
22 decembrie 2010
Codrul, frate cu romanul
Azi-dimineata am vazut un brad care cara un om - omul nu avea nimic impotriva...
Un brad cat o casa carat de un om
Abia se vede dintre crengile imbratisate
Omul se simte bine, se crede bonom
Bradul e tot numai ace desi ii e frate.
Un brad cat o casa carat de un om
Abia se vede dintre crengile imbratisate
Omul se simte bine, se crede bonom
Bradul e tot numai ace desi ii e frate.
20 decembrie 2010
Alb
Primii fulgi s-au asternut de ceva vreme, diafani si tacuti ca o mirare de frumos. Entuziasmul pe care l-a starnit caderea lor a trecut, si ei, primii fulgi de nea, albisorii, au fost calcati in picioare cu nepasare.
Ne nastem puri. Incetul cu incetul ne murdarim de tot soiul de ganduri si fapte sau nefapte; negandul ni-l toleram mai usor, daca nu e, nu e.
Cat entuziasm cand ninge prima oara! Cum pica puritatea din cer, cum ni se pare ca ne-am curatat de rele, ne bucuram de parca dupa ce se ridica cortina tesuta rar din stelute albe urmeaza sa ne pice din cer bucurii de nu o sa mai putem sa le ducem.
In fiecare an la fel, aceiasi asteptare, aceiasi bucurie alba, un pic de renastere. Nu e deloc rau.
18 decembrie 2010
Defulare
Daca casa noastra ar avea degete, nu ar misca niciunul fara mine.
Nu ma dau mare, sunt. As vrea sa nu fiu, dar nu se baga nimeni sa-mi ia locul.
Sunt un melc suparat.
Nu ma dau mare, sunt. As vrea sa nu fiu, dar nu se baga nimeni sa-mi ia locul.
Sunt un melc suparat.
16 decembrie 2010
15 decembrie 2010
Cafei cu lapte
Cafei cu lapte insemna una-doua rondele de cicoare, lapte si zahar dar nu orice lapte ci lapte proaspat muls in sustariu, cumparat de la cei ce aveau vaci in sat.
Bunicul nu mai tinea vaci, dupa cooperativizare a mai pastrat doua vaci, apoi una, mai tarziu grajdul a ramas gol, ieslea fara fan, doar usa de lemn, imensa si grea, mai pastra in ea amintirea Joianelor, fie tolanite pe jos, pierdute intr-un rumegat fara sfarsit, fie infulecand paiele coborate din pod de bunicul, incurcat pe scara de picioruse mici care voiau si ele in pod.
Culoarea cafeiului cu lapte semana cu culoarea Joianelor si era atat de bun... Cand deschidea bunica cutia de tabla unde tinea tuburile de cicoare incepute, mirosul de cicoare se raspandea in toata incaperea ademenindu-ne subtil la masa, fara ca bunicul sa mai cheme, cum chema de obicei cand masa era gata: "No, dati-va pe langa masa!".
Pe o strada aglomerata dintr-un Bucuresti fara bunic, am zarit intr-o vitrina de Plafar, tuburi de cicoare. M-am repezit sa le cumpar si pana acasa le-am mirosit de zeci de ori. Le-am strans in mana ca pe o comoara nepretuita. Acasa, am incercat sa recompun un miros si un gust din trecut, neasemuitul gust dulce-amarui al cafeiului cu lapte, pe care nu pot sa-l compar cu nimic. Sau pot. Cu viata.
Bunicul nu mai tinea vaci, dupa cooperativizare a mai pastrat doua vaci, apoi una, mai tarziu grajdul a ramas gol, ieslea fara fan, doar usa de lemn, imensa si grea, mai pastra in ea amintirea Joianelor, fie tolanite pe jos, pierdute intr-un rumegat fara sfarsit, fie infulecand paiele coborate din pod de bunicul, incurcat pe scara de picioruse mici care voiau si ele in pod.
Culoarea cafeiului cu lapte semana cu culoarea Joianelor si era atat de bun... Cand deschidea bunica cutia de tabla unde tinea tuburile de cicoare incepute, mirosul de cicoare se raspandea in toata incaperea ademenindu-ne subtil la masa, fara ca bunicul sa mai cheme, cum chema de obicei cand masa era gata: "No, dati-va pe langa masa!".
Pe o strada aglomerata dintr-un Bucuresti fara bunic, am zarit intr-o vitrina de Plafar, tuburi de cicoare. M-am repezit sa le cumpar si pana acasa le-am mirosit de zeci de ori. Le-am strans in mana ca pe o comoara nepretuita. Acasa, am incercat sa recompun un miros si un gust din trecut, neasemuitul gust dulce-amarui al cafeiului cu lapte, pe care nu pot sa-l compar cu nimic. Sau pot. Cu viata.
14 decembrie 2010
Tablou cu cerbi
Nu era copac, era un cerb -
Se ramifica peste o ciuta.
Alt cerb in padurea muta
Rage acerb.
Nu e zgomot de copac traznit
E boncaluit de cerb.
Undeva perechea ce i s-a menit
Tremura cu nerv.
Intr-un colt de cer rasare luna,
Se curbeaza si priveste-n jur
Senina ca-ntotdeauna
In straiul ei alb si pur.
Se ramifica peste o ciuta.
Alt cerb in padurea muta
Rage acerb.
Nu e zgomot de copac traznit
E boncaluit de cerb.
Undeva perechea ce i s-a menit
Tremura cu nerv.
Intr-un colt de cer rasare luna,
Se curbeaza si priveste-n jur
Senina ca-ntotdeauna
In straiul ei alb si pur.
13 decembrie 2010
Schimb de link-uri
In copilarie faceam colectie de te miri ce, timbre, bani vechi, servetele, ambalaje de ciocolata, cutii de chibrituri etc. Cu dublurile faceam schimb: iti dau timbrul cu pinguin si-mi dai pe acela cu calut. Corect, nu?
Am crescut mare, m-am facut blogger si am inceput sa primesc propuneri de schimb de link-uri. La inceput nu am percutat, dar la ultima intrebare daca ma intereseaza un schimb de link-uri, mi-am amintit de schimburile din copilarie si de colectiile de altadata. Am realizat, ca, in fond, acum as putea sa fac o colectie inedita.
Mi se pare nostim ca schimburile de altadata s-au nascut fiindca exista o colectie, acum e invers.
"Vrei un schimb de link-uri?" Incepand de azi voi spune "da" si colectia de link-uri va creste. Simplu!
Deci voi insera in blog o rubrica noua: Colectia de link-uri.
Dar sa fie clar: daca cineva vrea schimb, sa fie schimb - o sa verific periodic. Nu accept sa mi se propuna una si sa se faca alta, nu ne fraierim si nu facem lucruri ca sa ne aflam in treaba. In cazul in care, la un moment dat o sa doresc sa desfiintez rubrica cu link-uri, o sa anunt partenerii sa scoata link-ul meu de pe blogul lor.
Am crescut mare, m-am facut blogger si am inceput sa primesc propuneri de schimb de link-uri. La inceput nu am percutat, dar la ultima intrebare daca ma intereseaza un schimb de link-uri, mi-am amintit de schimburile din copilarie si de colectiile de altadata. Am realizat, ca, in fond, acum as putea sa fac o colectie inedita.
Mi se pare nostim ca schimburile de altadata s-au nascut fiindca exista o colectie, acum e invers.
"Vrei un schimb de link-uri?" Incepand de azi voi spune "da" si colectia de link-uri va creste. Simplu!
Deci voi insera in blog o rubrica noua: Colectia de link-uri.
Dar sa fie clar: daca cineva vrea schimb, sa fie schimb - o sa verific periodic. Nu accept sa mi se propuna una si sa se faca alta, nu ne fraierim si nu facem lucruri ca sa ne aflam in treaba. In cazul in care, la un moment dat o sa doresc sa desfiintez rubrica cu link-uri, o sa anunt partenerii sa scoata link-ul meu de pe blogul lor.
10 decembrie 2010
Tata si fiu
Ii spusese de nenumarate ori: tata, suna si mata inainte de a veni la noi...
Batranul asa si facea dar uite ca acum a uitat. De sunat, a sunat, dar direct la usa si n-ar fi insistat daca nu-i spunea o vecina care trecea pe palier ca l-a vazut nitel mai devreme pe domnul, ducea gunoiul la ghena, deci e acasa, nu se poate sa nu raspunda.
A sunat, o data, inca o data si inca o data. Nimic.
Batranul a coborat scarile si a iesit din bloc dar parca nu-i venea sa plece, s-a intors cu fata la bloc si a lasat capul pe spate uitandu-se in sus, uite acolo sta, la 3.
Sa mai sune o data?
Lasa, poate doarme, saracul, o fi obosit, sau o fi plecat pe undeva.
Nu era plecat, era acasa. Si nu dormea.
Era ocupat cu noua sa prietena pe care n-avea niciun chef sa i-o prezinte batranului care ii era ca un tata dupa atata amar de vreme de cand era insurat cu fiica-sa.
Batranul asa si facea dar uite ca acum a uitat. De sunat, a sunat, dar direct la usa si n-ar fi insistat daca nu-i spunea o vecina care trecea pe palier ca l-a vazut nitel mai devreme pe domnul, ducea gunoiul la ghena, deci e acasa, nu se poate sa nu raspunda.
A sunat, o data, inca o data si inca o data. Nimic.
Batranul a coborat scarile si a iesit din bloc dar parca nu-i venea sa plece, s-a intors cu fata la bloc si a lasat capul pe spate uitandu-se in sus, uite acolo sta, la 3.
Sa mai sune o data?
Lasa, poate doarme, saracul, o fi obosit, sau o fi plecat pe undeva.
Nu era plecat, era acasa. Si nu dormea.
Era ocupat cu noua sa prietena pe care n-avea niciun chef sa i-o prezinte batranului care ii era ca un tata dupa atata amar de vreme de cand era insurat cu fiica-sa.
Acum sa te vad, domnule porc
Tot anul te-ai purtat ca porcul
Si ai bagat de toate-n tine,
Ti-a mers ca porcului, deci, bine.
Acum... ti s-a sfarsit norocul.
Cutitele lungi te asteapta ascutite
Ceaunele mari sunt deja pregatite
E-o pofta generala de jumari
Si de carnati atarnati prin camari.
Grasane, s-a zis cu fericirea...
Te-as ajuta sa evadezi
Dar cica tu, ca porc, visezi
Sa-ti implinesti menirea.
Si ai bagat de toate-n tine,
Ti-a mers ca porcului, deci, bine.
Acum... ti s-a sfarsit norocul.
Cutitele lungi te asteapta ascutite
Ceaunele mari sunt deja pregatite
E-o pofta generala de jumari
Si de carnati atarnati prin camari.
Grasane, s-a zis cu fericirea...
Te-as ajuta sa evadezi
Dar cica tu, ca porc, visezi
Sa-ti implinesti menirea.
9 decembrie 2010
De la desert la Radio-Sant
Micul Print e un mic tiran. Adesea actioneaza numai in functie de ceea ce are el in cap.
Asa s-a intamplat si cand a trebuit sa puna un titlu unei fotografii.
In desert viata este foarte simpla, exista locuri unde nu sunt drumuri si nici case. Oamenii si-au facut niste adaposturi care sa-i fereasca de soare si furtuni de nisip.
Asa stand lucrurile, cand a numit fotografia, "La drum", micul print a fost malitios. A pus prima denumire care i-a venit in cap, fara sa-i pese de alte lucruri. Si acea denumire i-a venit fiindca nu a putut sa faca abstractie de ceea ce stia; vazuse intr-o tara ca oamenii stau la drum, pe banci, in fata caselor.
In satele regatene ale tarii respective locuitorii nu stau in fata caselor doar duminica, ci mai tot timpul saptamanii si "activitatea" e insotita de o alta: mancatul de seminte. Si nu se sta pe banci, probabil nu au timp sa le faca, se sta pe marginea santului - pe acela l-a facut primaria. Se pare ca stirile din sat si din imprejurimi circula prin acel sant intrucat atunci cand cineva afla ceva spune ca a aflat de la radio-sant.
La drum
Asa s-a intamplat si cand a trebuit sa puna un titlu unei fotografii.
In desert viata este foarte simpla, exista locuri unde nu sunt drumuri si nici case. Oamenii si-au facut niste adaposturi care sa-i fereasca de soare si furtuni de nisip.
Asa stand lucrurile, cand a numit fotografia, "La drum", micul print a fost malitios. A pus prima denumire care i-a venit in cap, fara sa-i pese de alte lucruri. Si acea denumire i-a venit fiindca nu a putut sa faca abstractie de ceea ce stia; vazuse intr-o tara ca oamenii stau la drum, pe banci, in fata caselor.
In satele regatene ale tarii respective locuitorii nu stau in fata caselor doar duminica, ci mai tot timpul saptamanii si "activitatea" e insotita de o alta: mancatul de seminte. Si nu se sta pe banci, probabil nu au timp sa le faca, se sta pe marginea santului - pe acela l-a facut primaria. Se pare ca stirile din sat si din imprejurimi circula prin acel sant intrucat atunci cand cineva afla ceva spune ca a aflat de la radio-sant.
La drum
7 decembrie 2010
Prin desert
Cand am gasit fantana m-am bucurat tare mult. Dar n-am putut sa scot apa, era prea greu pentru mine. Asa ca m-am asezat putin la umbra zidului de piatra facut ca sa ocroteasca fantana. In desert, fantanile au nevoie sa fie ocrotite. Altfel nisipul le-ar astupa imediat si nimeni n-ar mai sti ca acolo este apa.
Cum ostenisem, imediat ce m-am asezat la umbra m-a cuprins un somn adanc. Aceasta s-a intamplat si fiindca umbra ma mangaia tare placut dupa toata arsita indurata. Cand ti-e foarte greu, simti orice adiere de bine mult mai intens. Daca ti-e bine tot timpul nu mai stii sa pretuiesti starea de bine.
Cand m-am trezit soarele incerca sa o stearga de pe cer. In desert soarele dispare intr-o clipa, daca nu esti atent nici nu apuci sa-ti iei la revedere de la el...
Micul print de Antoine de Saint-Exupery
Capitolul precedent
Capitolul 27
Iar de-atunci au trecut, iata, sase ani... Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimanui. Camarazii mei, când m-au vazut, au fost nespus de bucurosi ca mai traiam. Eram îndurerat, dar lor le-am spus: „Sunt ostenit...” Acum mi-a mai trecut putin. Adica... nu chiar de tot. Stiu însa bine ca s-a-ntors acasa, pe planeta lui, deoarece, în revarsatul zorilor, nu i-am mai gasit trupul. Nu era un trup atât de greu... Si mi-e drag, noaptea, sa ascult stelele. E ca si cum as asculta cinci sute de milioane de clopotei...
Numai ca, iata, se petrece un lucru nemaipomenit. Botnitei pe care i-am desenat-o micului print, am uitat sa-i adaug legatoarea de piele. N-o fi putut s-o puna niciodata la botul oii lui. Si-atunci, ma-ntreb: „Oare ce s-a petrecut acolo? Se prea poate ca oaia sa fi mâncat floarea...”
Uneori îmi spune: „De buna seama, nu! Micul print, în fiecare noapte, îsi închide floarea sub clopotu-i de sticla si pazeste bine oaia...” Atunci sunt fericit. Si stelele, toate, râd încetisor.
Alteori îmi spun: „Te mai fura câteodata gândul si-i de-ajuns! A uitat, într-o seara, de clopotul de sticla, ori poate oaia, peste noapte, a iesit din lada ei pe nesimtite...” Si-atunci toti clopoteii se preschimba-n lacrimi!...
Totul, acolo, e învaluit într-o adânca taina. Pentru voi, care de asemeni îl iubiti pe micul print, ca si pentru mine, nimic în univers nu mai ramâne cum a fost, de vreme ce undeva, acolo, nu se stie unde, o oaie, pe care n-o cunoastem, a mâncat, ori ba, un trandafir...
Uitati-va la cer. Întrebati-va: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Si veti vedea cum totul e altfel... Si nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodata ca lucrul acesta e atât de pretios.
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasa si cea mai trista priveliste din lume. E aceeasi priveliste pe care ati vazut-o si cu doua pagini mai înainte, dar eu am desenat-o înca o data, ca sa v-o arat mai bine. În locul acesta micul print s-a ivit pe Pamânt, apoi a disparut.
Uitati-va atent la privelistea aceasta, astfel încât sa fiti siguri ca o veti recunoaste daca într-o buna zi veti calatori prin Africa, în pustiu. Si daca veti ajunge sa treceti si pe acolo, va rog din suflet, nu va grabiti, zaboviti putin în dreptul stelei. Si-atunci, daca vine la voi un copil, daca râde, daca are par de aur, daca nu raspunde când e întrebat, veti ghici desigur cine e. Asa ca fiti buni! Nu ma lasati sa fiu atât de trist: scrieti-mi deîndata ca s-a-ntors...
* * *
Sfarsit
Capitolul 27
Iar de-atunci au trecut, iata, sase ani... Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimanui. Camarazii mei, când m-au vazut, au fost nespus de bucurosi ca mai traiam. Eram îndurerat, dar lor le-am spus: „Sunt ostenit...” Acum mi-a mai trecut putin. Adica... nu chiar de tot. Stiu însa bine ca s-a-ntors acasa, pe planeta lui, deoarece, în revarsatul zorilor, nu i-am mai gasit trupul. Nu era un trup atât de greu... Si mi-e drag, noaptea, sa ascult stelele. E ca si cum as asculta cinci sute de milioane de clopotei...
Numai ca, iata, se petrece un lucru nemaipomenit. Botnitei pe care i-am desenat-o micului print, am uitat sa-i adaug legatoarea de piele. N-o fi putut s-o puna niciodata la botul oii lui. Si-atunci, ma-ntreb: „Oare ce s-a petrecut acolo? Se prea poate ca oaia sa fi mâncat floarea...”
Uneori îmi spune: „De buna seama, nu! Micul print, în fiecare noapte, îsi închide floarea sub clopotu-i de sticla si pazeste bine oaia...” Atunci sunt fericit. Si stelele, toate, râd încetisor.
Alteori îmi spun: „Te mai fura câteodata gândul si-i de-ajuns! A uitat, într-o seara, de clopotul de sticla, ori poate oaia, peste noapte, a iesit din lada ei pe nesimtite...” Si-atunci toti clopoteii se preschimba-n lacrimi!...
Totul, acolo, e învaluit într-o adânca taina. Pentru voi, care de asemeni îl iubiti pe micul print, ca si pentru mine, nimic în univers nu mai ramâne cum a fost, de vreme ce undeva, acolo, nu se stie unde, o oaie, pe care n-o cunoastem, a mâncat, ori ba, un trandafir...
Uitati-va la cer. Întrebati-va: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Si veti vedea cum totul e altfel... Si nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodata ca lucrul acesta e atât de pretios.
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasa si cea mai trista priveliste din lume. E aceeasi priveliste pe care ati vazut-o si cu doua pagini mai înainte, dar eu am desenat-o înca o data, ca sa v-o arat mai bine. În locul acesta micul print s-a ivit pe Pamânt, apoi a disparut.
Uitati-va atent la privelistea aceasta, astfel încât sa fiti siguri ca o veti recunoaste daca într-o buna zi veti calatori prin Africa, în pustiu. Si daca veti ajunge sa treceti si pe acolo, va rog din suflet, nu va grabiti, zaboviti putin în dreptul stelei. Si-atunci, daca vine la voi un copil, daca râde, daca are par de aur, daca nu raspunde când e întrebat, veti ghici desigur cine e. Asa ca fiti buni! Nu ma lasati sa fiu atât de trist: scrieti-mi deîndata ca s-a-ntors...
* * *
Sfarsit
6 decembrie 2010
Dimineti de duminica
- Ce faci, citesti?
- Dupa cum se vede! ii raspunde el, deranjat chipurile, ca si cand ar fi ignorat ca s-a trezit si ea, lucru pe care chiar daca ar fi vrut nu ar fi avut cum sa-l faca, pentru ca ea, imediat ce "invia", devenea un mecanism incomod. Fie se intindea "cu zbarnait" adica isi incorda trupul si membrele si emitea un fel de zbarrr, fie zicea: "gata, m-am trezit!" si se ridica in sezut pentru ca imediat dupa aceea sa se pravaleasca pe perna, sa se culce la loc, uite asa, ca sa dea cu tifla zilei care voia sa fie inceputa si de care ei putin ii pasa - nu voia s-o inceapa, si pace, ca sa se razbune pe zilele lucratoare.
Se culca la loc e un fel de a spune...Nu statea locului mai mult de-o clipa, timp in care se prefacea ca doarme si ca sforaie rasunator, apoi radea de propriile sunete. Dupa ce termina cu zbarnaitul sau galgaielile de ras, gasea, neaparat, altceva de facut, ca acum, cand, labartandu-se in tot patul, prinse a se vaicari:
- Nu mai am loc in pat, m-am marit peste noapte, ce ma fac?...
- Nu mai spune! Te-ai marit! spuse el si lasa cartea din mana, ia sa vedem noi cum te-ai marit.
Si se apuca s-o masoare, cu sarutari, din cap pana-n picioare.
* * *
O alta duminica...
- A, deja te-ai trezit? De ce te uiti pe fereastra? Ce vezi? - rosti ea rapid o serie scurta de intrebari.
- Nimic, ce sa vad!
- Atunci de ce te mai uiti?
- Nici nu te-ai trezit bine si esti intrebacioasa...
- Esti morocanos? - il intreaba, ingrosandu-si glasul.
- Nu sunt morocanos - raspunde.
- Nu sunt morocanos - il ingana ea.
- Ce faci, ma ingani?
- Ce faci, ma ingani?
- O fi vreun ecou in casa asta, zice el siret, capituland.
- N-o fi! striga ea si sare langa el apucandu-i o ureche si tragand-o usor in sus, ca un fel de mustrare.
- Dupa cum se vede! ii raspunde el, deranjat chipurile, ca si cand ar fi ignorat ca s-a trezit si ea, lucru pe care chiar daca ar fi vrut nu ar fi avut cum sa-l faca, pentru ca ea, imediat ce "invia", devenea un mecanism incomod. Fie se intindea "cu zbarnait" adica isi incorda trupul si membrele si emitea un fel de zbarrr, fie zicea: "gata, m-am trezit!" si se ridica in sezut pentru ca imediat dupa aceea sa se pravaleasca pe perna, sa se culce la loc, uite asa, ca sa dea cu tifla zilei care voia sa fie inceputa si de care ei putin ii pasa - nu voia s-o inceapa, si pace, ca sa se razbune pe zilele lucratoare.
Se culca la loc e un fel de a spune...Nu statea locului mai mult de-o clipa, timp in care se prefacea ca doarme si ca sforaie rasunator, apoi radea de propriile sunete. Dupa ce termina cu zbarnaitul sau galgaielile de ras, gasea, neaparat, altceva de facut, ca acum, cand, labartandu-se in tot patul, prinse a se vaicari:
- Nu mai am loc in pat, m-am marit peste noapte, ce ma fac?...
- Nu mai spune! Te-ai marit! spuse el si lasa cartea din mana, ia sa vedem noi cum te-ai marit.
Si se apuca s-o masoare, cu sarutari, din cap pana-n picioare.
* * *
O alta duminica...
- A, deja te-ai trezit? De ce te uiti pe fereastra? Ce vezi? - rosti ea rapid o serie scurta de intrebari.
- Nimic, ce sa vad!
- Atunci de ce te mai uiti?
- Nici nu te-ai trezit bine si esti intrebacioasa...
- Esti morocanos? - il intreaba, ingrosandu-si glasul.
- Nu sunt morocanos - raspunde.
- Nu sunt morocanos - il ingana ea.
- Ce faci, ma ingani?
- Ce faci, ma ingani?
- O fi vreun ecou in casa asta, zice el siret, capituland.
- N-o fi! striga ea si sare langa el apucandu-i o ureche si tragand-o usor in sus, ca un fel de mustrare.
Micul print de Antoine de Saint-Exupery
Capitolul precedent
Capitolul 26
În preajma acelei fâtâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatra. A doua zi spre seara, pe când ma înapoiam de la treburile mele, l-am zarit înca de departe pe micul meu print, sezând acolo, sus, cu picioarele atârnând în gol.
Si l-am auzit vorbind:
- Cum adica, nu-ti aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici.
Fara îndoiala, i-a raspuns un glas de undeva, caci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Înca nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul print vorbi din nou:
- ... bineînteles. Ai sa vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât sa ma astepti acolo. Am sa vin la noapte.
Ma aflam la douazeci de metri departare de zid si înca nu vedeam nimic. Micul print mai spuse, dupa o tacere:
- Ai venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar multa vreme?
M-am oprit cu inima strânsa, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau sa cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înaltat spre micul print, un sarpe boa din aceia galbeni, care te rapun în treizeci de secunde. Cautându-ma prin buzunar, ca sa-mi scot revolverul, am început sa alerg, însa sarpele, la zgomotul pe care-l faceam, se lasa usor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântâna tâsnitoare care moare, si, fara sa se prea grabeasca, se furisa printre pietre, cu un fosnet marunt si metalic.
Am ajuns la zid, abia în clipa când sa-l prind în brate pe prostutul meu de print micut, care se facuse alb ca zapada.
- Ce nazbâtie mai e si asta? Acuma-mi stai de vorba si cu serpii!
I-am desfacut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apa pe la tâmple si i-am dat sa bea. Si nu ma mai încumetam sa-i pun nici o întrebare. El, privindu-ma cu ochi patrunzatori, îsi petrecu bratele pe dupa gâtul meu. Simteam cum îi bate inima, asemeni unei pasari care moare, când ai împuscat-o. Îmi vorbi:
- Ma bucur ca ai descoperit ce-i trebuia masinii tale. Vei putea sa te întorci acasa...
- De unde stii?
Voisem tocmai sa-l înstiintez ca, în ciuda tuturor asteptarilor, izbutisem sa-mi repar avionul!
Nu-mi dadu nici un raspuns la întrebare, ci adauga:
- Azi ma întorc si eu acasa...
Pe urma, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai greu...
Îmi dadeam seama ca se va întâmpla ceva cu totul neobisnuit. Îl strângeam în brate ca pe un copilas si-mi parea, cu toate astea, ca luneca în jos, ca-ntr-o genune, si nu puteam sa fac nimic ca sa-l opresc.
Avea o privire adânca, pierduta-n departari:
- Am cu mine oaia. Si lada pentru oaie. Si botnita...
Si surâse cu tristete.
Am asteptat asa, un timp îndelungat. Simteam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ti-a fost frica, puisor...
Fireste ca-i fusese frica! Dar a râs încetisor:
- Diseara o sa-mi fie si mai frica...
Din nou mi-a dat fiori de gheata simtamântul ca avea sa se întâmple ceva de neînlaturat. Si-am înteles atunci ca niciodata n-as putea sa ma împac cu gândul ca n-am sa-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântâna în pustiu.
- Puisor, mai vreau sa te aud râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde am cazut anul trecut...
- Nu-i asa, puisor, ca nu-i decât un vis urât, povestea ta cu sarpele, si cu întâlnirea, si cu steaua...
El însa n-a raspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...
- Desigur...
- La fel e si cu floarea. Daca te-ai îndragostit de-o floare, care se gaseste pe o stea, ti-e drag, noaptea, sa te uiti pe cer. Toate stele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e si cu apa. Apa din care mi-ai dat tu sa beau era asemeni unei melodii, datorita scripetelui si funiei... ti-aduci aminte... era buna...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuta, ca sa-ti arat unde se afla. E mai bine asa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Asa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Si-apoi, as vrea sa-ti fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah! puisor, puisor, îmi place când aud râsul asta!
- Chiar el va fi si darul meu... va fi asa cum e apa...
- Ce vrei sa spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii. Pentru unii, cei care calatoresc, stelele sunt calauze. Pentru altii, sunt numai niste luminite. Savantii vad în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucati de aur. Însa toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Ce vrei sa spui?
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca si când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa râda!
Si-a râs din nou.
- Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îti va fi dor sa râdem împreuna. Si vei deschide uneori fereastra, asa, numai de drag... Iar prietenii tai se vor mira, vazându-te ca râzi de câte ori te uiti pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele ma fac sa râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna ca ti-am jucat un renghi grozav...
Si-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca si când, în loc de stele, ti-as fi daruit o sumedenie de clopotei ce stiu sa râda...
Si-a râs din nou. Pe urma iarasi a devenit serios:
- La noapte... stii... sa nu mai vii.
- N-am sa ma despart de tine.
- Ti se va parea ca sufar... voi parea întrucâtva ca mor. Asa se-ntâmpla. Nu veni sa vezi, nu merita...
- N-am sa ma despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Daca-ti spun aceste lucruri... e din pricina sarpelui. Nu e bine sa te muste... Serpii sunt niste lighioane rautaciose. Niste lighioane care pot sa te muste numai din placere...
- N-am sa ma despart de tine.
Însa ceva îl linisti:
- E drept, ca, pentru a doua muscatura, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am vazut când a plecat. A fugit pe nesimtite. Când am izbutit sa-i dau de urma, mergea întins, cu pas grabit. Nu mi-a spus decât:
- A! esti aici...
Si m-a luat de mâna. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rau ai facut. Te va îndurera. Îti va parea ca am murit, dar nu va fi adevarat...
Eu nu spuneam nimic.
- Întelegi. E prea departe. Nu pot ca car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însa ca un învelis vechi si parasit. Un învelis vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totusi, se mai osteni sa-mi spuna:
- Stii, va fi placut. Si eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi niste fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da sa beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopotei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
Si a tacut si el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasa-ma sa fac un pas numai eu singur!
Si s-a asezat, deoarece i se facuse frica.
A mai rostit:
- Stii... floarea mea... eu sunt raspunzator de ea. Si e atât de plapânda! Si e atât de nestiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toata, ca sa se apere de lume...
M-am asezat si eu, caci nu ma mai tineau picioarele.
A zis:
- Iata... asta-i tot...
A mai sovait putin, apoi s-a ridicat. A facut un pas. Eu n-am putut sa ma clintesc din loc. Pe urma, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbena pe lânga glezna lui. A ramas o clipa nemiscat. N-a tipat. S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac. Si nici un zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac.
Ultimul capitol
Capitolul 26
În preajma acelei fâtâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatra. A doua zi spre seara, pe când ma înapoiam de la treburile mele, l-am zarit înca de departe pe micul meu print, sezând acolo, sus, cu picioarele atârnând în gol.
Si l-am auzit vorbind:
- Cum adica, nu-ti aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici.
Fara îndoiala, i-a raspuns un glas de undeva, caci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Înca nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul print vorbi din nou:
- ... bineînteles. Ai sa vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât sa ma astepti acolo. Am sa vin la noapte.
Ma aflam la douazeci de metri departare de zid si înca nu vedeam nimic. Micul print mai spuse, dupa o tacere:
- Ai venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar multa vreme?
M-am oprit cu inima strânsa, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau sa cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înaltat spre micul print, un sarpe boa din aceia galbeni, care te rapun în treizeci de secunde. Cautându-ma prin buzunar, ca sa-mi scot revolverul, am început sa alerg, însa sarpele, la zgomotul pe care-l faceam, se lasa usor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântâna tâsnitoare care moare, si, fara sa se prea grabeasca, se furisa printre pietre, cu un fosnet marunt si metalic.
Am ajuns la zid, abia în clipa când sa-l prind în brate pe prostutul meu de print micut, care se facuse alb ca zapada.
- Ce nazbâtie mai e si asta? Acuma-mi stai de vorba si cu serpii!
I-am desfacut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apa pe la tâmple si i-am dat sa bea. Si nu ma mai încumetam sa-i pun nici o întrebare. El, privindu-ma cu ochi patrunzatori, îsi petrecu bratele pe dupa gâtul meu. Simteam cum îi bate inima, asemeni unei pasari care moare, când ai împuscat-o. Îmi vorbi:
- Ma bucur ca ai descoperit ce-i trebuia masinii tale. Vei putea sa te întorci acasa...
- De unde stii?
Voisem tocmai sa-l înstiintez ca, în ciuda tuturor asteptarilor, izbutisem sa-mi repar avionul!
Nu-mi dadu nici un raspuns la întrebare, ci adauga:
- Azi ma întorc si eu acasa...
Pe urma, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai greu...
Îmi dadeam seama ca se va întâmpla ceva cu totul neobisnuit. Îl strângeam în brate ca pe un copilas si-mi parea, cu toate astea, ca luneca în jos, ca-ntr-o genune, si nu puteam sa fac nimic ca sa-l opresc.
Avea o privire adânca, pierduta-n departari:
- Am cu mine oaia. Si lada pentru oaie. Si botnita...
Si surâse cu tristete.
Am asteptat asa, un timp îndelungat. Simteam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ti-a fost frica, puisor...
Fireste ca-i fusese frica! Dar a râs încetisor:
- Diseara o sa-mi fie si mai frica...
Din nou mi-a dat fiori de gheata simtamântul ca avea sa se întâmple ceva de neînlaturat. Si-am înteles atunci ca niciodata n-as putea sa ma împac cu gândul ca n-am sa-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântâna în pustiu.
- Puisor, mai vreau sa te aud râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde am cazut anul trecut...
- Nu-i asa, puisor, ca nu-i decât un vis urât, povestea ta cu sarpele, si cu întâlnirea, si cu steaua...
El însa n-a raspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...
- Desigur...
- La fel e si cu floarea. Daca te-ai îndragostit de-o floare, care se gaseste pe o stea, ti-e drag, noaptea, sa te uiti pe cer. Toate stele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e si cu apa. Apa din care mi-ai dat tu sa beau era asemeni unei melodii, datorita scripetelui si funiei... ti-aduci aminte... era buna...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuta, ca sa-ti arat unde se afla. E mai bine asa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Asa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Si-apoi, as vrea sa-ti fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah! puisor, puisor, îmi place când aud râsul asta!
- Chiar el va fi si darul meu... va fi asa cum e apa...
- Ce vrei sa spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii. Pentru unii, cei care calatoresc, stelele sunt calauze. Pentru altii, sunt numai niste luminite. Savantii vad în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucati de aur. Însa toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Ce vrei sa spui?
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca si când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa râda!
Si-a râs din nou.
- Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îti va fi dor sa râdem împreuna. Si vei deschide uneori fereastra, asa, numai de drag... Iar prietenii tai se vor mira, vazându-te ca râzi de câte ori te uiti pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele ma fac sa râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna ca ti-am jucat un renghi grozav...
Si-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca si când, în loc de stele, ti-as fi daruit o sumedenie de clopotei ce stiu sa râda...
Si-a râs din nou. Pe urma iarasi a devenit serios:
- La noapte... stii... sa nu mai vii.
- N-am sa ma despart de tine.
- Ti se va parea ca sufar... voi parea întrucâtva ca mor. Asa se-ntâmpla. Nu veni sa vezi, nu merita...
- N-am sa ma despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Daca-ti spun aceste lucruri... e din pricina sarpelui. Nu e bine sa te muste... Serpii sunt niste lighioane rautaciose. Niste lighioane care pot sa te muste numai din placere...
- N-am sa ma despart de tine.
Însa ceva îl linisti:
- E drept, ca, pentru a doua muscatura, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am vazut când a plecat. A fugit pe nesimtite. Când am izbutit sa-i dau de urma, mergea întins, cu pas grabit. Nu mi-a spus decât:
- A! esti aici...
Si m-a luat de mâna. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rau ai facut. Te va îndurera. Îti va parea ca am murit, dar nu va fi adevarat...
Eu nu spuneam nimic.
- Întelegi. E prea departe. Nu pot ca car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însa ca un învelis vechi si parasit. Un învelis vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totusi, se mai osteni sa-mi spuna:
- Stii, va fi placut. Si eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi niste fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da sa beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopotei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
Si a tacut si el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasa-ma sa fac un pas numai eu singur!
Si s-a asezat, deoarece i se facuse frica.
A mai rostit:
- Stii... floarea mea... eu sunt raspunzator de ea. Si e atât de plapânda! Si e atât de nestiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toata, ca sa se apere de lume...
M-am asezat si eu, caci nu ma mai tineau picioarele.
A zis:
- Iata... asta-i tot...
A mai sovait putin, apoi s-a ridicat. A facut un pas. Eu n-am putut sa ma clintesc din loc. Pe urma, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbena pe lânga glezna lui. A ramas o clipa nemiscat. N-a tipat. S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac. Si nici un zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
S-a prabusit încet, precum se prabuseste un copac.
Ultimul capitol
5 decembrie 2010
Micul print de Antoine de Saint-Exupery
Capitolul precedent
Capitolul 25
- Oamenii, zise micul print, se înfunda în trenurile lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se framânta si se sucesc de colo-colo.
Si adauga:
- Nu merita atâta osteneala...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semana deloc cu fântânile sahariene.
Fântânile sahariene sunt niste simple gropi sapate în nisip. A noastra era aidoma unei fântâni de tara. Prin partile acelea însa nu se afla nici un sat, iar mie mi se parea ca visez.
- Ciudat, îi spusei micului print, sunt toate gata pregatite: scripetele, ciutura si funia...
El râse, apuca de funie si puse scripetele în miscare. Si scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce vântul a adormit o vreme îndelungata.
- I-auzi, zise micul print, noi trezim fântâna si ea cânta...
Nu voiam ca el sa se osteneasca.
- Lasa-ma pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afara ciutura, încet, pâna-n dreptul ghizdului. Am asezat-o deasupra, cumpanind-o bine. Cântecul scripetelui îmi staruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul print, da-mi sa beau...
Iar eu atunci am înteles ce cautase!
I-am dus ciutura la gura. El închise ochii si bau. Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda bratelor mele. Era precum un dar de buna pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul noptii si duiosia zâmbetelor alcatuiau întreaga stralucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul print, cresc cinci mii de trandafiri într-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce cauta...
- Nu gasesc, i-am raspuns.
- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit într-o singura floare sau într-un strop de apa...
- De buna seama, i-am raspuns eu.
Si micul print adauga:
- Ochii însa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti!
Bausem si eu. Rasuflasem usurat. Nisipul, în revarsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, ma facea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de neliniste...
- Trebuie sa-ti tii fagaduinta, îmi spuse cu blândete micul print, care din nou se asezase lânga mine.
- Ce fagaduinta?
- Stii tu... o botnita pentru oaia mea... eu sunt raspunzator de floarea aceea!
Am scos schitele desenelor din buzunar. Micul print le zari si zise, râzând:
- Baobabii tai cam seamana cu niste verze...
- Vai!
Si eu care eram asa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamana cu niste coarne... sunt prea lungi!
Si iarasi râse.
- Esti nedrept, baietas, eu nu ma pricepeam sa desenez nimic altceva în afara de serpi boa întregi si serpi boa spintecati.
- A, da! merge si-asa, zise el, copiii stiu.
Asa ca desenai o botnita. Si, dându-i-o, simtii cum mi se frânge inima.
- Nu înteleg ce ai de gând.
El însa nu-mi raspunse. Rosti:
- Stii, când am cazut eu pe Pamânt... mâine e un an de-atunci...
Apoi, dupa o lunga tacere, adauga:
- Am cazut pe-aici, pe-aproape...
Si se îmbujora.
Si iarasi, fara sa înteleg de ce, ma încerca o amaraciune ciudata. În mine, totusi, se isca o întrebare:
- Nu din întâmplare, asadar, în dimineata când te-am cunoscut, acum o saptamâna, te plimbai asa, de unul singur, la mii de leghe de orice asezare omeneasca!
Te întorceai la locul caderii?
Micul print se îmbujora din nou.
Iar eu adaugai sovaitor:
- Poate fiindca se-mplineste anul?...
Micul print din nou se-mbujora. El niciodata nu raspundea la întrebari, dar daca te îmbujorezi înseamna „da”, nu-i asa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teama...
El însa îmi spuse:
- Acum trebuie sa lucrezi. Trebuie sa te întorci la masina ta. Eu te astept aici.
Vino înapoi mâine seara...
Mie însa nu-mi trecu nelinistea. Îmi aminteam de vulpe. Esti în pericol sa mai si plângi putin, daca te-ai lasat îmblânzit...
Capitoul urmator
Capitolul 25
- Oamenii, zise micul print, se înfunda în trenurile lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se framânta si se sucesc de colo-colo.
Si adauga:
- Nu merita atâta osteneala...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semana deloc cu fântânile sahariene.
Fântânile sahariene sunt niste simple gropi sapate în nisip. A noastra era aidoma unei fântâni de tara. Prin partile acelea însa nu se afla nici un sat, iar mie mi se parea ca visez.
- Ciudat, îi spusei micului print, sunt toate gata pregatite: scripetele, ciutura si funia...
El râse, apuca de funie si puse scripetele în miscare. Si scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce vântul a adormit o vreme îndelungata.
- I-auzi, zise micul print, noi trezim fântâna si ea cânta...
Nu voiam ca el sa se osteneasca.
- Lasa-ma pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afara ciutura, încet, pâna-n dreptul ghizdului. Am asezat-o deasupra, cumpanind-o bine. Cântecul scripetelui îmi staruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul print, da-mi sa beau...
Iar eu atunci am înteles ce cautase!
I-am dus ciutura la gura. El închise ochii si bau. Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda bratelor mele. Era precum un dar de buna pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul noptii si duiosia zâmbetelor alcatuiau întreaga stralucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul print, cresc cinci mii de trandafiri într-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce cauta...
- Nu gasesc, i-am raspuns.
- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit într-o singura floare sau într-un strop de apa...
- De buna seama, i-am raspuns eu.
Si micul print adauga:
- Ochii însa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti!
Bausem si eu. Rasuflasem usurat. Nisipul, în revarsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, ma facea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de neliniste...
- Trebuie sa-ti tii fagaduinta, îmi spuse cu blândete micul print, care din nou se asezase lânga mine.
- Ce fagaduinta?
- Stii tu... o botnita pentru oaia mea... eu sunt raspunzator de floarea aceea!
Am scos schitele desenelor din buzunar. Micul print le zari si zise, râzând:
- Baobabii tai cam seamana cu niste verze...
- Vai!
Si eu care eram asa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamana cu niste coarne... sunt prea lungi!
Si iarasi râse.
- Esti nedrept, baietas, eu nu ma pricepeam sa desenez nimic altceva în afara de serpi boa întregi si serpi boa spintecati.
- A, da! merge si-asa, zise el, copiii stiu.
Asa ca desenai o botnita. Si, dându-i-o, simtii cum mi se frânge inima.
- Nu înteleg ce ai de gând.
El însa nu-mi raspunse. Rosti:
- Stii, când am cazut eu pe Pamânt... mâine e un an de-atunci...
Apoi, dupa o lunga tacere, adauga:
- Am cazut pe-aici, pe-aproape...
Si se îmbujora.
Si iarasi, fara sa înteleg de ce, ma încerca o amaraciune ciudata. În mine, totusi, se isca o întrebare:
- Nu din întâmplare, asadar, în dimineata când te-am cunoscut, acum o saptamâna, te plimbai asa, de unul singur, la mii de leghe de orice asezare omeneasca!
Te întorceai la locul caderii?
Micul print se îmbujora din nou.
Iar eu adaugai sovaitor:
- Poate fiindca se-mplineste anul?...
Micul print din nou se-mbujora. El niciodata nu raspundea la întrebari, dar daca te îmbujorezi înseamna „da”, nu-i asa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teama...
El însa îmi spuse:
- Acum trebuie sa lucrezi. Trebuie sa te întorci la masina ta. Eu te astept aici.
Vino înapoi mâine seara...
Mie însa nu-mi trecu nelinistea. Îmi aminteam de vulpe. Esti în pericol sa mai si plângi putin, daca te-ai lasat îmblânzit...
Capitoul urmator
3 decembrie 2010
Clipe de neuitat
Abia iesita din gaoacea calda a patului il cauta din priviri si-l regasea cand el era deja langa usa, gata de plecare, proaspat ras, raspandind un miros placut de ceva cu care se dadea dupa ras.
Ei nu-i trebuia mult sa se scuture de somn, si, devenita vioaie, sa-i arda de joaca.
Il pandea, si, cand era pe punctul de a apasa clanta, intreba moale:
- Ce faci, pleci?
De parca nu in fiecare zi, aproximativ la aceeasi ora se petrecea plecarea la serviciu, intai el, apoi ea - cu mult mai tarziu.
Simtea cand el e foarte grabit si ii placea la nebunie sa ignore graba lui, sa i se strecoare pe sub brat, pisiceste, de undeva din spatele lui si sa i se cuibareasca la piept. Statea cateva clipe cuminte apoi incepea sa se lateasca ca si cand daduse acolo de pernuta preferata si are de gand sa traga un pui de somn.
El, invins, amana plecarea apoi abandona orice din afara lor si o tinea la piept cu o rabdare infinita pana ce ea il lasa sa revina cu picioarele pe pamant.
Ei nu-i trebuia mult sa se scuture de somn, si, devenita vioaie, sa-i arda de joaca.
Il pandea, si, cand era pe punctul de a apasa clanta, intreba moale:
- Ce faci, pleci?
De parca nu in fiecare zi, aproximativ la aceeasi ora se petrecea plecarea la serviciu, intai el, apoi ea - cu mult mai tarziu.
Simtea cand el e foarte grabit si ii placea la nebunie sa ignore graba lui, sa i se strecoare pe sub brat, pisiceste, de undeva din spatele lui si sa i se cuibareasca la piept. Statea cateva clipe cuminte apoi incepea sa se lateasca ca si cand daduse acolo de pernuta preferata si are de gand sa traga un pui de somn.
El, invins, amana plecarea apoi abandona orice din afara lor si o tinea la piept cu o rabdare infinita pana ce ea il lasa sa revina cu picioarele pe pamant.
Micul print de Antoine de Saint-Exupery
Capitolul precedent
Capitolul 24
Ne aflam în cea de-a opta zi, de când ramasesem în pana în pustiu si, în timp ce ascultam povestea cu negutatorul, sorbisem si cel din urma strop al proviziei mele de apa.
- Vai! i-am spus micului print, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu înca nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de baut si as fi la rându-mi fericit de-as putea porni în liniste spre o fântâna!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu baiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum asa?
- Pentru ca avem sa murim de sete...
El nu m-a înteles; mi-a raspuns:
- E bine sa ai un prieten, chiar daca e sa mori. Eu, unul, sunt tare bucuros ca m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-si da seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodata nu-i e foame si nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însa s-a uitat la mine si mi-a raspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Si mie mi-e sete... sa cautam o fântâna...
Ma încerca o moleseala: n-are nici un rost sa cauti o fântâna, la voia întâmplarii, prin pustiul fara de sfârsit. Cu toate acestea, porniram la drum. Si-am mers astfel ore de-a rândul, tacuti, pâna când se lasa noaptea si începura sa se-aprinda stelele. Eu le zaream ca prin vis, caci din pricina setei ma cuprinsese o usoara ameteala. Cuvintele micului print îmi jucau în minte:
- Adica si tie ti-e sete? l-am întrebat.
El însa nu mi-a dat raspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi buna si pentru suflet...
Nu întelegeam ce vrea sa spuna, dar am tacut... Stiam prea bine ca nu trebuia sa-i pun întrebari.
Ostenise. Se aseza. M-am asezat si eu alaturi. Si, dupa o tacere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorita unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am raspuns: „De buna seama”, si m-am uitat, fara sa spun nimic, la undele nisipului batut de luna.
- E frumos pustiul, adauga el.
Si era adevarat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Si cu toatea astea, ceva straluceste în linistea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul print, fiindca undeva ascunde o fântâna...
Am fost uimit ca înteleg deodata tainica stralucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casa straveche si legenda spunea ca acolo s-ar afla ascunsa o comoara. Bineînteles ca nimeni nu i-a dat de urma niciodata, poate nici n-a cautat-o nimeni. Ea însa fermeca întreaga casa. Caci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taina...
- Da, i-am spus eu micului print, fie ca e vorba despre o casa, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le da frumusete ramâne nevazut.
- Ma bucur, zise el, ca esti de aceeasi parere cu vulpea mea.
Cum micul print a adormit, l-am luat în brate si am pornit din nou la drum. Eram înduiosat. Mi se parea ca port o gingasa comoara. Mi se parea chiar ca niciodata pe pamânt nu se aflase ceva mai gingas. Ma uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palida, la ochii lui închisi, îi priveam suvitele de par ce-i tremurau în vânt si ma gândeam:
„Ceea ce vad eu aici nu e decât învelisul. Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...”
Cum un surâs usor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce ma înduioseaza atât de mult la acest print adormit e credinta lui fata de o floare, e icoana unei flori ce straluceste înlauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si atunci când doarme... Si banuiam în el o gingasie si mai mare. Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice adiere e în stare sa le stinga...
Si tot mergând asa, am dat, în revarsatul zorilor, peste fântâna.
Capitolul urmator
Capitolul 24
Ne aflam în cea de-a opta zi, de când ramasesem în pana în pustiu si, în timp ce ascultam povestea cu negutatorul, sorbisem si cel din urma strop al proviziei mele de apa.
- Vai! i-am spus micului print, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu înca nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de baut si as fi la rându-mi fericit de-as putea porni în liniste spre o fântâna!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu baiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum asa?
- Pentru ca avem sa murim de sete...
El nu m-a înteles; mi-a raspuns:
- E bine sa ai un prieten, chiar daca e sa mori. Eu, unul, sunt tare bucuros ca m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-si da seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodata nu-i e foame si nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însa s-a uitat la mine si mi-a raspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Si mie mi-e sete... sa cautam o fântâna...
Ma încerca o moleseala: n-are nici un rost sa cauti o fântâna, la voia întâmplarii, prin pustiul fara de sfârsit. Cu toate acestea, porniram la drum. Si-am mers astfel ore de-a rândul, tacuti, pâna când se lasa noaptea si începura sa se-aprinda stelele. Eu le zaream ca prin vis, caci din pricina setei ma cuprinsese o usoara ameteala. Cuvintele micului print îmi jucau în minte:
- Adica si tie ti-e sete? l-am întrebat.
El însa nu mi-a dat raspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi buna si pentru suflet...
Nu întelegeam ce vrea sa spuna, dar am tacut... Stiam prea bine ca nu trebuia sa-i pun întrebari.
Ostenise. Se aseza. M-am asezat si eu alaturi. Si, dupa o tacere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorita unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am raspuns: „De buna seama”, si m-am uitat, fara sa spun nimic, la undele nisipului batut de luna.
- E frumos pustiul, adauga el.
Si era adevarat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Si cu toatea astea, ceva straluceste în linistea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul print, fiindca undeva ascunde o fântâna...
Am fost uimit ca înteleg deodata tainica stralucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casa straveche si legenda spunea ca acolo s-ar afla ascunsa o comoara. Bineînteles ca nimeni nu i-a dat de urma niciodata, poate nici n-a cautat-o nimeni. Ea însa fermeca întreaga casa. Caci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taina...
- Da, i-am spus eu micului print, fie ca e vorba despre o casa, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le da frumusete ramâne nevazut.
- Ma bucur, zise el, ca esti de aceeasi parere cu vulpea mea.
Cum micul print a adormit, l-am luat în brate si am pornit din nou la drum. Eram înduiosat. Mi se parea ca port o gingasa comoara. Mi se parea chiar ca niciodata pe pamânt nu se aflase ceva mai gingas. Ma uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palida, la ochii lui închisi, îi priveam suvitele de par ce-i tremurau în vânt si ma gândeam:
„Ceea ce vad eu aici nu e decât învelisul. Lucrul cel mai pretios ramâne nevazut...”
Cum un surâs usor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce ma înduioseaza atât de mult la acest print adormit e credinta lui fata de o floare, e icoana unei flori ce straluceste înlauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si atunci când doarme... Si banuiam în el o gingasie si mai mare. Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice adiere e în stare sa le stinga...
Si tot mergând asa, am dat, în revarsatul zorilor, peste fântâna.
Capitolul urmator
2 decembrie 2010
Efervescenta nostalgiilor
Nostalgii hraparete ne sugruma si ne tin pe loc, din cand in cand. De ce, de unde vin si unde se duc dupa ce-si fac de cap dictandu-ne ce sa facem, nu conteaza. Conteaza puterea lor, usurinta cu care ne iau si ne duc cu ele. Mai tarziu, ne leapada. O fac fara scrupule si firesc - cum ar spune, cineva, buna ziua.
1 decembrie 2010
Eu, ce sa-ti doresc?
Mai e putin si se termina Ziua Nationala a Romaniei.M-am luat cu una-alta si nu m-am gandit deloc la tine, ţara, cu toate ca mi s-a zis si am zis "La multi ani!".
Acum, inainte de a ma trage la somn, mi se invarte prin cap poezia lui Eminescu "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie". Am recitat-o, in gand, cu un soi de evlavie. Apoi m-am oprit brusc.
Eu ce sa-ti doresc? Care e primul lucru care imi vine in cap, sa ti-l doresc?
Uite, Românie, eu iti doresc sa nu ramai fara fiii tai.
Acesta e primul lucru care mi-a venit in cap, sa ti-l doresc.
Si... ti-am desenat un steag.
Micul print de Antoine de Saint-Exupery
Capitolul precedent
Capitolul 22
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise acarul.
- Ce faci aici? zise micul print.
- Triez calatorii în pachete de câte o mie, zise acarul. Dau drumul trenurilor, care-i poarta când la dreapta, când la stânga.
Si un rapid straluminat, bubuind ca tunetul, cutremura cabina acelor.
- Sunt tare grabiti, zise micul print. Ce anume cauta?
- Nici chiar omul de la locomotiva nu stie, zise acarul.
Si al doilea rapid straluminat trecu, bubuind, în partea cealalta.
- Se si întorc? întreba micul print.
- Nu sunt aceiasi, zise acarul. Acestia vin în locul celorlalti.
- Erau nemultumiti acolo unde se aflau?
- Niciodata nu esti multumit unde te afli, zise acarul.
Si bubui tunetul celui de-al treilea rapid straluminat.
- Acestia au pornit în urmarirea calatorilor dintâi? întreba micul print.
- Nu urmaresc nimic, zise acarul. Dorm acolo, înauntru, ori poate stau si casca. Numai copiii îsi turtesc nasul de ferestre.
- Numai copiii stiu ce cauta, rosti micul print. Ei îsi împart timpul cu o papusa de cârpa si ea devine foarte pretioasa, si daca cineva le-o ia, încep sa plânga...
- Au noroc, zise acarul.
Capitolul 23
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise negutatorul.
Era un negutator de hapuri perfectionate, care potolesc setea. Înghiti câte unul pe saptamâna si nu mai simti nevoia sa bei.
- Pentru ce le vinzi? zise micul print.
- Aduc o mare economie de timp, zise negutatorul. Expertii au facut un calcul. Economisesti cincizeci si trei de minute pe saptamâna.
- Si ce poti sa faci cu aceste cincizeci si trei de minute?
- Fiecare face ce vrea...
„Eu, îsi spuse micul print, daca as avea de irosit cincizeci si trei de minute, as porni în liniste spre o fântâna.”
Capitolul urmator
Capitolul 22
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise acarul.
- Ce faci aici? zise micul print.
- Triez calatorii în pachete de câte o mie, zise acarul. Dau drumul trenurilor, care-i poarta când la dreapta, când la stânga.
Si un rapid straluminat, bubuind ca tunetul, cutremura cabina acelor.
- Sunt tare grabiti, zise micul print. Ce anume cauta?
- Nici chiar omul de la locomotiva nu stie, zise acarul.
Si al doilea rapid straluminat trecu, bubuind, în partea cealalta.
- Se si întorc? întreba micul print.
- Nu sunt aceiasi, zise acarul. Acestia vin în locul celorlalti.
- Erau nemultumiti acolo unde se aflau?
- Niciodata nu esti multumit unde te afli, zise acarul.
Si bubui tunetul celui de-al treilea rapid straluminat.
- Acestia au pornit în urmarirea calatorilor dintâi? întreba micul print.
- Nu urmaresc nimic, zise acarul. Dorm acolo, înauntru, ori poate stau si casca. Numai copiii îsi turtesc nasul de ferestre.
- Numai copiii stiu ce cauta, rosti micul print. Ei îsi împart timpul cu o papusa de cârpa si ea devine foarte pretioasa, si daca cineva le-o ia, încep sa plânga...
- Au noroc, zise acarul.
Capitolul 23
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise negutatorul.
Era un negutator de hapuri perfectionate, care potolesc setea. Înghiti câte unul pe saptamâna si nu mai simti nevoia sa bei.
- Pentru ce le vinzi? zise micul print.
- Aduc o mare economie de timp, zise negutatorul. Expertii au facut un calcul. Economisesti cincizeci si trei de minute pe saptamâna.
- Si ce poti sa faci cu aceste cincizeci si trei de minute?
- Fiecare face ce vrea...
„Eu, îsi spuse micul print, daca as avea de irosit cincizeci si trei de minute, as porni în liniste spre o fântâna.”
Capitolul urmator
30 noiembrie 2010
Castelul de la Viscri
Cailor, mai e mult pan' la castel?
I-am lasat sa treaca pe partea cealalta a drumului, chemati de o amintire de iarba.
Curand am zarit castelul - de fapt, o biserica-cetate asa cum sunt mai multe in Ardeal.
Pana la el am strabatut o ulita lata marginita de frumoase case sasesti.
Satul parea pustiu. Mai aproape de castel, doua femei, una tanara si una batrana si doi copii frumosi ne priveau de pe marginea drumului.
- Buna ziua! Am venit sa vedem si noi castelul...poate il vedem si pe regele Charles, glumim.
- Apai nu sade aici...are in sat o casa, mai la vale, una albastra...Numa' ce-o fo'...
- Se afla cand vine? Se face zarva?
- No, apai cine are treaba lui! Ii o femeie care grijeste la căşile lui...
- Il iubesc oamenii?
- Iubeste bruşul! Ca o stricat apa cu veceaole; pana acum nime' n-o murdarit apa raului...
Am urcat spre castel lasand pe mai tarziu aflarea locului unde sta regele Charles cand vine la Viscri.
Catelul ne-a intampinat sigur pe el, solid si maret. Era o desfatare sa-l privesti in linistea aceea desavarsita. Iar peisajul cu case de dincolo de zidurile lui iti zgandare partea aceea din tine care ravneste sa se pierda pe acolo, pe undeva...Si sa ramana.
I-am lasat sa treaca pe partea cealalta a drumului, chemati de o amintire de iarba.
Curand am zarit castelul - de fapt, o biserica-cetate asa cum sunt mai multe in Ardeal.
Pana la el am strabatut o ulita lata marginita de frumoase case sasesti.
Satul parea pustiu. Mai aproape de castel, doua femei, una tanara si una batrana si doi copii frumosi ne priveau de pe marginea drumului.
- Buna ziua! Am venit sa vedem si noi castelul...poate il vedem si pe regele Charles, glumim.
- Apai nu sade aici...are in sat o casa, mai la vale, una albastra...Numa' ce-o fo'...
- Se afla cand vine? Se face zarva?
- No, apai cine are treaba lui! Ii o femeie care grijeste la căşile lui...
- Il iubesc oamenii?
- Iubeste bruşul! Ca o stricat apa cu veceaole; pana acum nime' n-o murdarit apa raului...
Am urcat spre castel lasand pe mai tarziu aflarea locului unde sta regele Charles cand vine la Viscri.
Catelul ne-a intampinat sigur pe el, solid si maret. Era o desfatare sa-l privesti in linistea aceea desavarsita. Iar peisajul cu case de dincolo de zidurile lui iti zgandare partea aceea din tine care ravneste sa se pierda pe acolo, pe undeva...Si sa ramana.
Micul print de Antoine de Saint-Exupery
Capitolul precedent
Capitolul 21
Chiar atunci sosi si vulpea:
- Buna ziua, zise vulpea.
- Buna ziua, raspunse cuviincios micul print întorcându-se, dar nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub mar...
- Cine esti tu? zise micul print. Esti tare frumoasa...
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine, o pofti micul print. Sunt atât de trist...
- Nu pot sa ma joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzita.
- A! Iarta-ma, rosti micul print.
Dar dupa un rastimp de gândire, adauga:
- Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Nu esti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauti pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul print. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au pusti si vâneaza. E foarte neplacut! Mai cresc si gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
- Nu, zise micul print. Caut prieteni. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- E un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. Înseamna „a-ti crea legaturi”...
- A-ti crea legaturi?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu esti deocamdata pentru mine decât un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o suta de mii de alte vulpi. Dar daca tu ma îmblânzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman în lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman în lume...
- Încep sa înteleg, zise micul print. E undeva o floare... mi se pare ca m-a îmblânzit...
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pamânt întâlnesti tot soiul de lucruri...
- O! Dar nu e pe Pamânt, zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânatori?
- Nu.
- Interesant. Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavârsit, suspina vulpea.
Vulpea însa se întoarse la gândurile ei:
- Viata mea e vesnic aceeasi. Eu vânez gainile, pe mine ma vâneaza oamenii.
Toate gainile se aseamana între ele, si toti oamenii se aseamana între ei. Asa ca ma cam plictisesc. Dar daca tu ma îmblânzesti, viata mi se va însenina. Voi cunoaste sunetul unor pasi deosebiti de-ai tuturora. Pasii altora ma fac sa intru sub pamânt. Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie. Si-apoi, priveste! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu manânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Si asta-i trist! Tu însa ai parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când ma vei fi îmblânzit! Grâul, auriu si el, îmi va aminti de tine. Si-mi va fi nespus de draga murmurarea vântului prin grâu... Vulpea tacu si se uita la micul print.
- Te rog... îmblânzeste-ma, zise apoi.
- Bucuros as vrea, raspunse micul print, numai ca nu prea am timp. Am de cautat prieteni si o multime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoastem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum însa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, îmblânzeste-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare, raspunse vulpea. La început, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, în iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neîntelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce în ce mai aproape de mine...
A doua zi, micul print veni din nou.
- Ar fi fost mai bine daca veneai si astazi la aceeasi ora, zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza, eu înca de la ora trei voi începe sa fiu fericita. Si cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericita ma voi simti. La ora patru, ma va cuprinde un framânt si o neliniste: voi descoperi cât pretuieste fericirea! Dar daca vii la voia întâmplarii, niciodata nu voi sti la care ceas sa-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E înca un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile, o ora, de celelalte ore. De pilda, vânatorii mei au un rit. Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunata! Ma plimb si eu atunci, pâna la vie. Daca vânatorii s-ar duce la joc la voia întâmplarii, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-as mai avea niciodata vacanta.
Si-asa micul print îmblânzi vulpea. Iar când ora despartirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea... Am sa plâng.
- Din vina ta, zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul, ci numai tu ai vrut sa te-mblânzesc...
- Asa e, zise vulpea.
- Dar ai sa plângi! zise micul print.
- Asa e! zise vulpea.
- Si-atunci nu dobândesti nimic din asta!
- Ba dobândesc, zise vulpea, datorita culorii grâului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta nu are-n lume seaman. Întoarce-te apoi la mine, sa-ti iei ramas bun, iar eu îti voi darui o taina.
Micul print se duse sa mai vada o data trandafirii.
- Voi nu semanati întru nimic cu floarea mea, voi înca nu sunteti nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-ati îmblânzit pe nimeni. Sunteti asa cum era si vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o suta de mii. Eu însa mi-am facut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seaman.
Si florile se rusinara.
- Sunteti frumoase, dar sunteti desarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea, fireste, un trecator de rând ar crede ca e asemeni voua. Ea însa singura e mai de pret decât voi toate laolalta, fiindca pe ea am adapostit-o sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindca pentru ea am ucis omizile (în afara doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lauda, ori câteodata chiar si cum tacea. Fiindca ea e floarea mea.
Si se duse înapoi la vulpe.
- Ramâi cu bine, zise el...
- Te du cu bine, zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor, spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul împartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atât de pretioasa.
- Numai timpul împartit cu floarea mea... facu micul print, ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea. Tu însa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea... spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.
Capitolul urmator
Capitolul 21
Chiar atunci sosi si vulpea:
- Buna ziua, zise vulpea.
- Buna ziua, raspunse cuviincios micul print întorcându-se, dar nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub mar...
- Cine esti tu? zise micul print. Esti tare frumoasa...
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine, o pofti micul print. Sunt atât de trist...
- Nu pot sa ma joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzita.
- A! Iarta-ma, rosti micul print.
Dar dupa un rastimp de gândire, adauga:
- Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Nu esti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauti pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul print. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au pusti si vâneaza. E foarte neplacut! Mai cresc si gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
- Nu, zise micul print. Caut prieteni. Ce înseamna „a îmblânzi”?
- E un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. Înseamna „a-ti crea legaturi”...
- A-ti crea legaturi?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu esti deocamdata pentru mine decât un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o suta de mii de alte vulpi. Dar daca tu ma îmblânzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman în lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman în lume...
- Încep sa înteleg, zise micul print. E undeva o floare... mi se pare ca m-a îmblânzit...
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pamânt întâlnesti tot soiul de lucruri...
- O! Dar nu e pe Pamânt, zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânatori?
- Nu.
- Interesant. Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavârsit, suspina vulpea.
Vulpea însa se întoarse la gândurile ei:
- Viata mea e vesnic aceeasi. Eu vânez gainile, pe mine ma vâneaza oamenii.
Toate gainile se aseamana între ele, si toti oamenii se aseamana între ei. Asa ca ma cam plictisesc. Dar daca tu ma îmblânzesti, viata mi se va însenina. Voi cunoaste sunetul unor pasi deosebiti de-ai tuturora. Pasii altora ma fac sa intru sub pamânt. Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie. Si-apoi, priveste! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu manânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Si asta-i trist! Tu însa ai parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când ma vei fi îmblânzit! Grâul, auriu si el, îmi va aminti de tine. Si-mi va fi nespus de draga murmurarea vântului prin grâu... Vulpea tacu si se uita la micul print.
- Te rog... îmblânzeste-ma, zise apoi.
- Bucuros as vrea, raspunse micul print, numai ca nu prea am timp. Am de cautat prieteni si o multime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoastem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum însa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, îmblânzeste-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare, raspunse vulpea. La început, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, în iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neîntelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce în ce mai aproape de mine...
A doua zi, micul print veni din nou.
- Ar fi fost mai bine daca veneai si astazi la aceeasi ora, zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza, eu înca de la ora trei voi începe sa fiu fericita. Si cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericita ma voi simti. La ora patru, ma va cuprinde un framânt si o neliniste: voi descoperi cât pretuieste fericirea! Dar daca vii la voia întâmplarii, niciodata nu voi sti la care ceas sa-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E înca un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile, o ora, de celelalte ore. De pilda, vânatorii mei au un rit. Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunata! Ma plimb si eu atunci, pâna la vie. Daca vânatorii s-ar duce la joc la voia întâmplarii, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-as mai avea niciodata vacanta.
Si-asa micul print îmblânzi vulpea. Iar când ora despartirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea... Am sa plâng.
- Din vina ta, zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul, ci numai tu ai vrut sa te-mblânzesc...
- Asa e, zise vulpea.
- Dar ai sa plângi! zise micul print.
- Asa e! zise vulpea.
- Si-atunci nu dobândesti nimic din asta!
- Ba dobândesc, zise vulpea, datorita culorii grâului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta nu are-n lume seaman. Întoarce-te apoi la mine, sa-ti iei ramas bun, iar eu îti voi darui o taina.
Micul print se duse sa mai vada o data trandafirii.
- Voi nu semanati întru nimic cu floarea mea, voi înca nu sunteti nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-ati îmblânzit pe nimeni. Sunteti asa cum era si vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o suta de mii. Eu însa mi-am facut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seaman.
Si florile se rusinara.
- Sunteti frumoase, dar sunteti desarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea, fireste, un trecator de rând ar crede ca e asemeni voua. Ea însa singura e mai de pret decât voi toate laolalta, fiindca pe ea am adapostit-o sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindca pentru ea am ucis omizile (în afara doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lauda, ori câteodata chiar si cum tacea. Fiindca ea e floarea mea.
Si se duse înapoi la vulpe.
- Ramâi cu bine, zise el...
- Te du cu bine, zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor, spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul împartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atât de pretioasa.
- Numai timpul împartit cu floarea mea... facu micul print, ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea. Tu însa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea... spuse dupa dânsa micul print, ca sa tina minte.
Capitolul urmator
In scara blocului
- Buna ziua, sa traiti!
- Ai dreptate, zise, in loc de raspuns, presedintele comitetului de locatari, amaratului care repara ceva in scara blocului, subalternul lui, calitate pe care o dobandise in virtutea faptului ca soata lui era femeia de serviciu a blocului.
Omului ii scapa incercarea de a fi spiritual a presedintelui comitetului de locatari; nu stia ce sa creada, de ce nu-i raspunde, ca tot omul, la buna ziua, l-o fi suparat ceva? Nu, nu credea ca domnul presedinte era suparat, doar ii daduse dreptate. Lua ciocanul in mana si continua sa-si vada de treaba, multumit.
- Ai dreptate, zise, in loc de raspuns, presedintele comitetului de locatari, amaratului care repara ceva in scara blocului, subalternul lui, calitate pe care o dobandise in virtutea faptului ca soata lui era femeia de serviciu a blocului.
Omului ii scapa incercarea de a fi spiritual a presedintelui comitetului de locatari; nu stia ce sa creada, de ce nu-i raspunde, ca tot omul, la buna ziua, l-o fi suparat ceva? Nu, nu credea ca domnul presedinte era suparat, doar ii daduse dreptate. Lua ciocanul in mana si continua sa-si vada de treaba, multumit.
29 noiembrie 2010
Inspiratie
Se framanta sa gaseasca un slogan, un simbol grozav, care sa vorbeasca despre Romania, despre locuitorii ei calzi, ospitalieri, despre frumusetile naturale, mare, munte, codrii seculari...Sa fie un mesaj neaos, diferit de tot ce exista sau a existat vreodata. Intr-o zi cautarile au luat sfarsit. Pe foaia de hartie aparuse schita unui desen: un vampir cu gura plina de sange - muscase din gatul victimei pe care o tinea inca in gheare.
Dedesubt, mesajul: Dracula still waiting for you...Semnat, Romania.
Dedesubt, mesajul: Dracula still waiting for you...Semnat, Romania.
Micul print de Antoine de Saint- Exupery
Capitolul precedent
Capitolul 18
Micul print strabatu pustiul si nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnata.
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întreba cuviincios micul print.
Floarea, cândva, vazuse trecând pe-acolo o caravana.
- Oamenii? Sa tot fie, cred, vreo sase-sapte la numar. Cu ani în urma, i-am zarit o data... Nu se stie însa niciodata unde-i poti gasi. Îi poarta vântul. Ei nu au radacini, si asta-i stinghereste mult.
- Ramâi cu bine, rosti micul print.
- Te du cu bine, zise floarea.
Capitolul 19
Micul print se urca pe un munte înalt. Singurii munti pe care-i vazuse el vreodata erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar pâna la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scaunel. „De pe un munte ca asta de înalt, îsi zise el atunci, am sa vad dintr-o privire toata planeta si pe toti oamenii”. Însa nu zari decât colturi de stânca, foarte ascutite.
- Buna ziua, zise micul print oarecum la întâmplare.
- Buna ziua... Buna ziua... Buna ziua... raspunse ecoul.
- Cine sunteti voi? zise micul print.
- Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... raspunse ecoul.
- Fiti prietenii mei, sunt singur, zise el.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... raspunse ecoul.
„Ce planeta caraghioasa! se gândi el atunci. Numai uscaciune, numai piatra colturoasa, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât sa-ngâne ceea ce le spui... Acasa, eu am o floare: vorbea întotdeauna ea întâi...”
Capitolul 20
Iata însa ca veni si clipa când, dupa ce umbla o vreme îndelungata prin nisip, pe stânci si prin zapezi, micul print, într-un sfârsit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Buna ziua, spuse el.
Se afla într-o gradina de trandafiri înfloriti.
- Buna ziua, zisera trandafirii.
Micul print îi privi. Toti erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteti voi? îi întreba el înmarmurit.
- Noi suntem trandafiri, zisera trandafirii.
- Vai! facu micul print.
Si se simtea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise ca era, în univers, singura în felul ei. Si iata ca se mai aflau aici cinci mii, toate semanând cu ea, într-o singura gradina!
„Tare s-ar mai socoti jignita, îsi zise el, daca ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse si s-ar preface chiar ca moare, ca sa scape de rusine. Iar eu as fi, desigur, nevoit sa ma prefac c-o îngrijesc, pentru ca altminteri, ca sa ma îndurereze si pe mine, s-ar lasa sa moara cu-adevarat...”
Apoi îsi zise mai departe: „Ma credeam înavutit cu o floare fara seaman, si iata ca n-am decât o floare de rând. Cu asta numai si cu trei vulcani, care-mi vin doar pâna la genunchi si dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare print...”
Si, culcat în iarba, plânse.
Capitolul urmator
Capitolul 18
Micul print strabatu pustiul si nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnata.
- Buna ziua, zise micul print.
- Buna ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întreba cuviincios micul print.
Floarea, cândva, vazuse trecând pe-acolo o caravana.
- Oamenii? Sa tot fie, cred, vreo sase-sapte la numar. Cu ani în urma, i-am zarit o data... Nu se stie însa niciodata unde-i poti gasi. Îi poarta vântul. Ei nu au radacini, si asta-i stinghereste mult.
- Ramâi cu bine, rosti micul print.
- Te du cu bine, zise floarea.
Capitolul 19
Micul print se urca pe un munte înalt. Singurii munti pe care-i vazuse el vreodata erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar pâna la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scaunel. „De pe un munte ca asta de înalt, îsi zise el atunci, am sa vad dintr-o privire toata planeta si pe toti oamenii”. Însa nu zari decât colturi de stânca, foarte ascutite.
- Buna ziua, zise micul print oarecum la întâmplare.
- Buna ziua... Buna ziua... Buna ziua... raspunse ecoul.
- Cine sunteti voi? zise micul print.
- Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... Cine sunteti voi... raspunse ecoul.
- Fiti prietenii mei, sunt singur, zise el.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... raspunse ecoul.
„Ce planeta caraghioasa! se gândi el atunci. Numai uscaciune, numai piatra colturoasa, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât sa-ngâne ceea ce le spui... Acasa, eu am o floare: vorbea întotdeauna ea întâi...”
Capitolul 20
Iata însa ca veni si clipa când, dupa ce umbla o vreme îndelungata prin nisip, pe stânci si prin zapezi, micul print, într-un sfârsit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Buna ziua, spuse el.
Se afla într-o gradina de trandafiri înfloriti.
- Buna ziua, zisera trandafirii.
Micul print îi privi. Toti erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteti voi? îi întreba el înmarmurit.
- Noi suntem trandafiri, zisera trandafirii.
- Vai! facu micul print.
Si se simtea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise ca era, în univers, singura în felul ei. Si iata ca se mai aflau aici cinci mii, toate semanând cu ea, într-o singura gradina!
„Tare s-ar mai socoti jignita, îsi zise el, daca ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse si s-ar preface chiar ca moare, ca sa scape de rusine. Iar eu as fi, desigur, nevoit sa ma prefac c-o îngrijesc, pentru ca altminteri, ca sa ma îndurereze si pe mine, s-ar lasa sa moara cu-adevarat...”
Apoi îsi zise mai departe: „Ma credeam înavutit cu o floare fara seaman, si iata ca n-am decât o floare de rând. Cu asta numai si cu trei vulcani, care-mi vin doar pâna la genunchi si dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare print...”
Si, culcat în iarba, plânse.
Capitolul urmator
27 noiembrie 2010
Vampirii - niste fiinte agreabile
Am gasit mai multe fotografii pe care le-am facut in martie 2010 in cateva locuri din Oltenia subcarpatica. E o zona interesanta, mai putin cunoscuta. Deocamdata, fiindca a trecut miezul noptii am ales 3 poze, potrivite pentru aceasta ora din noapte.
Unul din grupurile coloniei de lilieci din Pestera
Polovraci-Gorj (sapata de raul Oltet in banda de
calcare jurasice a Muntilor Capatanii)
Lilieci rasfirati
Seful coloniei
"Seful" coloniei de lilieci hiberneaza ceva mai departe de locul unde se termina grupurile de lilieci, ca sa-i pazeasca. Poate n-o sa va vina sa credeti dar dumnealui e un tip sociabil (sef, deh). S-a invatat cu turistii, nu-l deranjeaza blitul, ba chiar pozeaza. Ghida l-a intrebat ce mai face si el a chitait ceva pe limba lui. Daca insisti cu conversatia isi trage aripile peste cap - semn ca e timpul sa-l lasi in pace. Si-l lasi, prea e mic si necajit.
Pana la urma vampirii nu-s asa inspaimantatori...
Unul din grupurile coloniei de lilieci din Pestera
Polovraci-Gorj (sapata de raul Oltet in banda de
calcare jurasice a Muntilor Capatanii)
Lilieci rasfirati
Seful coloniei
"Seful" coloniei de lilieci hiberneaza ceva mai departe de locul unde se termina grupurile de lilieci, ca sa-i pazeasca. Poate n-o sa va vina sa credeti dar dumnealui e un tip sociabil (sef, deh). S-a invatat cu turistii, nu-l deranjeaza blitul, ba chiar pozeaza. Ghida l-a intrebat ce mai face si el a chitait ceva pe limba lui. Daca insisti cu conversatia isi trage aripile peste cap - semn ca e timpul sa-l lasi in pace. Si-l lasi, prea e mic si necajit.
Pana la urma vampirii nu-s asa inspaimantatori...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)